vineri, 28 septembrie 2007

Un weekend cat o vacanta, un oras cat o lume noua

Partea a II-a - Orasul

Cu putin timp inaintea limitei Amsterdam-ului, cerul de sub mine s-a inseninat brusc si am putut vedea niste geometrii iesite din comunul neregulatului ce domina majoritatea oraselor survolate.
Am vazut grupuri de case asemanatoare pana la identitate, separate de gradini aranjate, strazi mici si colorate sau canale de apa regulat desenate. O imagine aeriana a orasului parca zburata de pe planseta unui arhitect care alege banalul unei case in favoarea unui oras ingrijit, primitor si deosebit de cald.
Intr-adevar, fatade si acoperisuri calde intr-o tara umeda si racoroasa pot sa te ajute sa te simti foarte bine.

Aeroportul este mare, este aproape cat un oras si destul de solicitat. Din cate mi s-a spus (pe mine nu ma pasioneaza statisticile, desi au si ele rolul lor) ar fi intre primele patru din Europa in ceea ce priveste traficul. Cand am ajuns eu era multa liniste, putina lume si asta il facea parca si mai mare, cu traficul ii cred pe cuvant.

Cand spui Amsterdam, spui petreceri, cluburi, pacate de tot felul, spui iarba, spui Red Light District. Sau, mai corect asa spui pana sa ajungi acolo.
Este practic imposibil sa nu remarci, inca din primul moment ca Amsterdam este un oras calm, linistit, curat si zambitor. Este un oras al functionalitatii si al traficului ecologic si fluent. Este in primul rand raiul biciclistilor.
Am vazut mai multe biciclete in Amsterdam decat chistoace si scuipati in Bucuresti. Este drept ca si Bucurestiul nu mai e ce era odata.
O familie obisnuita, acolo, are doua masini si cam 3-4 biciclete. Masinile sunt doar pentru distante mari, pentru iesiri din oras.

Ar fi si pacat sa te plimbi cu masina prin Amsterdam.
Strazile sunt, in general, mici, inguste. Cu toate astea s-a gasit loc si pentru pistele de biciclisti si pentru marcajele speciale destinate nevazatorilor. Tramvaiul se strecoara miraculos printre oameni (mare parte sunt turisti haotici dintre care, cei mai multi sunt asiatici care vad in orice baltoaca ceva interesant de imortalizat. Cateoadata ma gandesc ca nu prea au timp sa vada toate pozele, daca muncesc tot timpul, iar concediul si-l irosesc fotografiind tot ce vad.), terase si omniprezentii biciclisti. Este un pic inspaimantator sa-i vezi pe acestia din urma cu cata viteza si dezinvoltura negociaza o intersectie care, daca ar fi, de exemplu, la Romana sau oriunde in Bucuresti, le-ar fi fatala.

Terasele sunt minunate. Sunt multe si frumos aranjate, iar, lucru care mi s-a parut realmente extraordinar), toate scaunele sunt aranjate catre strada, astfel incat sa poti barfi in voie cu partenerul de discutie despre toti si toate cate se petrec pe strada.
Berea este la loc de cinste in Olanda. Ar fi si greu sa nu fie asa, data fiind pozitionarea tarii intre cele trei mari culturi ale berii: Belgia, Anglia si Germania.
In Amsterdam exista un magazin al celor 1000 de beri.
Pe scurt, se poate spune clar ca oamenii de acolo stiu ce beau.

Doi magneti turistici fac strazile Amsterdamului neincapatoare, mai ales in zona centrala si mai ales seara. Acestea sunt Red Light District si zecile de Coffee Shop-uri.
Sunt, fara indoiala, tentatii mari pentru toata lumea, dar acolo fiind iti inspira un aer de normalitate si confort. Fara a dori neaparat sa intri (nici nu e aglomerat, ba, mai degraba este foarte liber, pentru o seara de vineri), intelegi ca poate fi un drum corect catre salubrizarea sociala a unui mare oras. Este practic o dovada clara ca si daca nu mai ai varsta copilariei, totusi, daca un lucru nu mai este interzis, parca isi pierde din farmec. Cred ca peste tot, aceste lucruri ar fi bine sa fie dezvelite de "farmecul" lor insalubru si necontrolabil, in favoarea civilizatiei, a igienei, a sigurantei, a fiscalizarii si, de ce nu, a turismului.

Despre muzee si monumente nu va pot spune nimic intrucat mi le-am programat sa le vizitez cand voi iesi la pensie.

marți, 25 septembrie 2007

Un weekend cat o vacanta, un oras cat o lume noua

Partea I

Cel mai bun prieten al meu traieste de opt ani in Amsterdam. A plecat pe vremea cand eram un pic certati (nici acum nu am aflat bine de ce). Dupa vreun an, ne-am impacat (pe messenger, ca indragostitii). De atunci ma bate la cap prin toate mijloacele sa-l vizitez si sa vad ce frumos si bine e la Amsterdam. Orice om normal la cap vrea sa se duca si sa vada cat mai multe, dar in cazul meu, nu este asa de simplu. Pretextul ca el a venit de 50 de ori de atunci in Bucuresti nu a tinut. Este drept ca am vrut de cateva ori sa merg, dar din motive de timp, de bani sau de amandoua la un loc, nu am materializat intentia. A fost nevoie de un pretext cum ar fi un concert The Police sa ma pregatesc din timp si sa nu o mai dau la intors.

Zborul cu avionul pentru mine este un chin. Probabil ca (desi nu cred in prostii), eu fiind o zodie de pamant, ma simt intr-o covarsitoare insecuritate acolo sus la 11000 de metri , -50 garde Celsius, 800 km/h, intr-un tub de metal care tremura ca un burlan batut de vant, din care ies doua aripi dansatoare ce imi amintesc de antenele de bulgari pe care le pravalea o mica furtuna, de nu mai puteam vedea un meci cu purici, sau pe dom' Sergiu Nicolaescu, alergand prin Studioul X.
Inca mai incitanta a fost aterizarea de la Amsterdam, un exercitiu nebun, ce aducea cu o combinatie riscanta intre evolutia Nadiei pe barna la Montreal si o negociere de curba apartinand lui Carlos Sainz.
La poarta de aterizare, in timp ce lumea se inghesuia sa iasa din proiectilul calator, iar mie inca imi tremurau nucleele tuturor celulelor, deschizandu-mi telefonul am primit mesajul: "esti pe pamant?" Niciodata nu m-am bucurat mai tare pentru faptul ca eram cu adevarat pe pamant.

luni, 24 septembrie 2007

Achtung, Polizei! (reloaded)

In viata, cateodata este bine sa nu te gandesti prea mult cand ai de luat o decizie.
Luni, la pranz, in aproximativ zece minute, mi-am luat bilet la concert si am stabilit coordonatele excursiei la Viena cu doi prieteni buni, excitati de povestile mele de la Amsterdam.
Pare simplu .... si, cateodata chiar e.
Am luat trenul din Gara de Nord si am ajuns, dupa un drum de circa 16 ore in Westbanhoff (gara de vest).
Despre Viena nu sunt prea multe de povestit, personal nu cred ca este un oras frumos (in orice caz, eu nu as vrea sa traiesc acolo) si mai cred ca spre acest stil insipid se va indrepta Bucurestiul atunci cand se va indrepta.

Concertul cu The Police urma sa aiba loc in seara respectiva, intr-o sala de sport (o polivalenta mai lata si parca mai scurta decat cea din Bucuresti) care, spre surprinderea mea nici nu a fost plina, desi trupa avea doar un concert programat. Subliniez acest aspect, deoarece la Amsterdam au umplut "Arena" in doua zile consecutiv.

Scena era evident mai mica, in detrimentul peretilor laterali cu tuburi luminoase.
A inceput Fiction Plane. Sunetul lor era parca mai bun ca la Amsterdam. (voi face multe comparatii pe parcurs pentru ca spectacolul a fost in mare acelasi)
Se pare ca obisnuinta aduce dupa sine si placerea, din moment ce chiar mi s-au parut simpatici Fiction Plane, iar piesa cu care incheie -"Two Sisters" si care este si "hit-ul" lor, chiar foarte buna.

Despre organizare nu am remarcat nimic deosebit, implicit nici prea multe de povestit. Am incercat sa ma strecor jos, "pe teren", dar nu am putut insela vigilenta tinerei plasatoare care in mod ferm si totodata politicos m-a trimis unde imi era locul, adica sus, in stanga si in spate. Se vedea si se auzea bine oricum. Si inca un avantaj: am avut loc sa dansez si pot sa spun ca am profitat din plin.

A inceput Bob Marley, luminile au inceput sa se stinga. Ideea de a incepe cu "Get Up! Stand Up!" mi se pare fantastica. Te baga in atmosfera si are un efect cam cat trei-patru trupe gen Fiction Plane la un loc.

Message in a Bottle a deschis din nou. Piesa are o energie teribila. De altfel si albumul Reggata de Blanc incepe la fel.

Foarte bun sunetul, scenografia aproape la fel (mai redusa, pentru ca eram intr-o sala) .
De data aceasta, am fost mult mai atent si am descoperit "noutati" pe care le-am uitat la Amsterdam, unde eram prea fericit ca ii vad, ca sa mai pot observa detalii.

In primul rand, au facut niste medleys cu cateva piese, sa spunem, mai putin difuzate si astfel pot spune ca au cantat foarte mult din repertoriul lor, este drept ca si melodiile trupei sunt ceva mai scurte. Iata si un tracklist gasit de mine pe net si care din cate retin este aproape identic cu cel de la Viena:

Message In A Bottle
Synchronicity II
Don't Stand So Close To Me
Voices Inside My Head / When The World Is Running Down
Spirits In The Material World
Driven To Tears
Walking On The Moon
Truth Hits Everybody
Every Little Thing She Does Is Magic
Wrapped Around Your Finger
The Bed's Too Big Without You
Murder By Numbers
De Do Do Do, De Da Da Da
Invisible Sun
Walking In Your Footsteps
Can't Stand Losing You / Reggata De Blanc
bis I
Roxanne
King Of Pain
So Lonely
Every Breath You Take
bis II
Next To You

Chiar daca unii amici din Romania, cu care m-am intalnit acolo au sustinut contrariul
, trebuie sa mentionez ca Andy Summers a fost intr-o zi excelenta, avand o evolutie puternic ovationata de public.
Despre public as spune ca era mai degraba moale si melancolic, neputand fi auzit corul zbarlitor de par de la Amsterdam, nici macar atunci cand Sting ainsistat pentru asta.
Deh, neamtu' canta doar la bere, leganandu-se.

Una peste alta, ma bucur foarte tare ca am fost si la Viena si, daca as avea bani destui, as urmari in continuare acest turneu, cel putin prin Europa.

.... si ..... mi-am luat si tricou (ca uitasem la Amsterdam)

marți, 18 septembrie 2007

Atentie, Police!

... la Amsterdam
Am plecat pana acolo sa-i vad.
Cateodata mi se pare ca exagerez, dar noroc ca imi trec repede astfel de ganduri.
De fapt mi se pare un motiv foarte bun sa calatoresti. Turism muzical .... hmmmm ... ar putea fi o idee.

Despre intreaga mea vacanta de acolo voi povesti pe larg intr-un articol viitor (stati sa-mi revin), acum voi ataca doar subiectul concert.

Arena ..... Amsterdam Arena. Ar trebui sa-l vezi!
Am intrat pe la poarta J si dupa un control sumar ne-am trezit direct pe teren, unde, spre marea deosebire de Lia Manoliu sau de orice "reusita" a vreunui organizator roman, am gasit de-a lungul terenului 2 tejghele lungi a cate (poate) 25-30 de barulete mici cu dozatoare de bere. Iti dai tu seama, iubite cititor, concert pe stadion fara coada la bere .... parca n-are farmec, nu?
Terminand cu rautatile si totodata cu comparatiile (pentru ca acestea incep sa nu-si mai aiba locul), aruc o privire in sus si constat ca a fost inchisa cupola stadionului.
Incep sa ma gandesc la sistemul de ventilatie. In jur mirosea puternic a iarba. Eram pe un teren de fotbal. Acoperit.
Incepe trupa de deschidere. Fiction Plane. Se spune ca ar fi chiar baiatul lui Sting. Dupa ce i-am vazut mi s-a parut indubitabil. Sunet relativ prost (incet. se aud delay-uri din cupola). Sunt un pic speriat din cauza asta, dar ma linisteste prietenul meu, spunandu-mi ca sunetul este bun de obicei acolo. Astept.
Cred ca tanarul Joseph Sumner nu a fost prea bine sfatuit de tatal si a inteles ca trebuie sa faca exact ca el, ceea ce .... nu pare promitator. Ramane de vazut.

Pauza. Bere. Lume. Bere. Multa lume. Din ce in ce mai multa lume.
Ne hotaram sa ne inghesuim mai in fata, incercand sa fortam pe lateral. Olandezii sunt foarte puternici si, de asemenea foarte inalti. Din punctul asta de vedere nu este un avantaj sa fii la Amsterdam, mai ales daca nu vrea nimeni sa te ia pe umeri.

Deodata, din instalatia de sunet incepe sa se auda Get Up! Stand Up! (Bob Marley). Tare, ca si cum acesta ar fi inceput un concert. Se sting progresiv luminile. Stadionul e plin ochi.
Pe scena apar The Police.
Message In A Bottle.
Lumea canta. Tot timpul, toate versurile (acolo oamenii se pregatesc de concert).
Extraordinara atmosfera!!! Mi s-a ridicat parul pe mine cand ii auzeam.
Sunetul, intr-adevar foarte bun. (nu stiu de ce ma mir)
Every Little Thing She Does ...
Walking in Your Footsteps ...
Walking on the Moon....
Don't Stand So Close To Me....
De Do Do Do, De Da Da Da ....
Pe cele trei ecrane de proiectie au aparut la inceput culorile albastru, galben si rosu. Nu va bucurati, nici o legatura. Sunt culorile de pe coperta albumului Synchronicity. In rest, au aparut in general imagini portret cu ei, ce ne-au permis sa-i vedem mai bine.
Wrapped Around Your Finger - cu o prestatie exceptionala a lui Stewart Copeland. (imaginile sunt din concertul de la Seattle din cadrul aceluiasi turneu)
Reggata De Blanc ...
King Of Pain ....
Roxanne ... evident mult rosu
si gata.

A urmat un bis compus din Can't Stand Losing You, So Lonely si Every Breath You Take si au plecat. A ramas pe scena Andy Summers, care si-a readus colegii cu riff-urile de la Next To You.
Acesta a fost al doilea bis si ultimul

A fost minunat. Am plecat fericit, iar ei da, au mai imbatranit, dar si noi cei care ascultam in tinerete (copilarie) am imbatranit si practic vor ramane in ochii si in sufletele noastre intotdeauna la fel de tineri.

PS. Azi uitandu-ma pe internet si revazand filmuletele, m-am hotarat sa ii mai vad o data. Plec maine la Viena.

duminică, 2 septembrie 2007

Traieste verde!





In primul moment am zis nu.
Era departe, gratis, ..."ce stiu eu despre protestul asta? nimic. Si atunci, de ce sa merg?", cu cortul, ...."unde pun eu chitara? daca se intampla ceva?" , etc, etc.

De fiecare data cand ma razgandesc, imi amintesc de spusele unui prieten: "Omul inteligent se poate razgandi, pentru ca intre timp a capatat experienta si informatie". Eu pot spune ca nu sunt un om inteligent din acest punc de vedere, dar totusi m-am razgandit.
Si ce bine am facut!

Dupa un drum insuportabil cu autocarul (peste 12 ore!!!), am ajuns ... pe alta lume.
Desi era foarte intuneric si, de undeva din dreapta, dintr-o masina, se auzeau duios acorduri de manea lenta (care, apropos, mi se pare mult mai enervanta ca cea miscata. Chestie de gust :)))), in mod ciudat incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine.
Am fost intampinati cu multa caldura de voluntarii festivalului, care ne-au dat imediat de mancare si ne-au cazat la corturile militare, de parca eram supravietuitorii unui naufragiu.
In timp ce mancam un binevenit gulas, ma gandeam ca eu n-as putea sa fac asta (munca de voluntar - n.a.), pentru simplu motiv ca nu-i vad rostul.
In zilele ce au urmat, toate gandurile mele meschine au inceput treptat sa se imprasitie ca un fum nedorit, facand loc unor revelatii minunate asupra locului si oamenilor care l-au transformat in cel mai frumos moment al verii acesteia.
Pot spune despre voluntari nu numai ca si-au facut treaba din plin, in niste conditii foarte solicitante, dar, mai mult, ei au reprezentat o adevarata structura de rezistenta a acestui eveniment, asa ca ... jos palaria in fata lor!

Locul acela, poiana, multiplele "layere" de munti (ca sa-l citez aici pe amicul Utu), aerul, lacul ... sunt imagini desprinse parca din povesti. Cred ca si cel mai romantic dintre noi nu ar putea imagina astfel de peisaje.
Pozele (realizate de Ieronim Pogorilovschi) care insotesc acest articol sunt intr-o mica masura ilustrarea a ceea ce am vazut noi acolo.
Ma tem ca linistea sufleteasca si senzatiile extraordinare cu care m-am intors de acolo sunt destul de greu de reprodus in cuvinte.

Incarcat de optimism si stare de bine am urcat dealul...
Ceva in mine a inceput deodata sa planga si sa doara. In fata mea se defasura o privelistie apocaliptica a unui muntele mutilat de lacomia si inconstienta umana. Este incredibil cat de rau poti sa te simti vazand pe viu natura, din care inevitabil faci si tu parte (fara sa fii neaparat de acord cu asta), schingiuita si umilita pentru mai stiu eu ce interese meschine.
Nu trebuie sa ignoram aceste catastrofe ecologice, chiar daca ni se pare ca viata noastra urbana nu are nimic de suferit. Nimic mai gresit. Suntem partasi prin inactiune si vom putea deveni linistiti victime ale acestei atitudini. Natura trebuie sa se apere de agresiune, iar noi suntem parte integranta a ei, deci trebuie sa luptam.
Este o problema de demnitate de a nu permite ca tara asta sa fie pusa in postura cersetorului ce trebuie sa se automutileze pentru a castiga niste bani in plus.
Stand pe deal si cutremurandu-ma, am inteles tot. Toata minunatia pe care o puteai cuprinde cu privirea ar putea sa se transforme in dezastru. In acel moment eram cel mai fericit om pentru ca eram acolo si simteam ca pot pune umarul pentru ca acel munte sa ramana ultimul retezat de creiere bolnave de avere.
Vazand astea ajungi sa pretuiesti fiecare fir de iarba pe care il calci, fiecare furnica pe care ai putea-o strivi si asa, incet incet, mersul, gandul, umbra iti devin mai usoare, mai suple si mult mai frumoase.

A fost frumos, a fost intens si sper ca nu a fost inutil.

Viziteaza si tu Rosia Montana!