Noaptea aceea

Și iată că am pornit și proiectul personal!

Poezia am făcut-o în 2013. Era inspirată de ideea soției mele: ”ar trebui să se facă liniște în toată lumea ca eu să o pot auzi” – un etern reproș feminin, aș zice.
Piesa are o semnificație aparte, pentru că este prima înlânțuire de acorduri pe care am făcut-o cu chitara pe care am cumpărat-o de la Ionuț Mititelu (chitarist Butterflies in My Stomach și Luni la Teatru). De aceea Ionuț a și cântat solo-ul pe piesă, cu fosta lui chitară, pentru că mie nu-mi ieșea prea bine.
Combinația oboi - trompetă clasică este favorita mea. O veți mai întâlni și în următoarele mele piese.
Am avut șansa să colaborez cu muzicieni extraordinari. În primul rând, Alexandru Anastasiu de la O.N.R., care este și prietenul meu. El mi-a recomandat să colaborez cu muzicieni profesioniști. Experiența a fost minunată. Irina Rădulescu (cajon), Ana-Maria Radu (oboi) și Octavian Bogdan (trompetă) au fost minunați și m-au făcut să mă simt mândru de partiturile scrise.
Astfel, piesa era gata din luna iunie 2016.
Pe măsură ce sound-ul prindea contur, prietenul meu Mugurel Coman mi-a zis direct că nu voi putea cânta eu piesa și va trebui să găsesc o voce potrivită, că e păcat.
A durat un an, plin de încercări nereușite sau de refuzuri de la voci mai mult sau mai puțin celebre. A fost o perioadă când nu am vrut să mă mai gândesc la piesa asta, pentru că îi pusesem cruce.
Într-o zi am reascultat una din piesele mele favorite din muzica românească: Zob și Mara – Cântec de dragoste.
I-am scris.
- Trimite-mi piesa
Am trimis-o marți. Vineri am înregistrat. Cu feeling, cu patos, cu sensibilitate, cu c***e, cu de toate.
L-am sunat după și l-am întrebat:
- Cum te trec pe piesă, Vlase, Vlase de la ZOB, Vlad Gorneanu?
- Trece-mă Vlad Gorneanu, să fiu și eu #$%$#@%$ o dată om serios
Vlase e un om mai serios decât vă așteptați.
Eeee, când să zic că e gata, nevastă-mea zice:
- Ai nevoie de un condiment de senzualitate. Incercă să imprimi și cu vocea Flaviei Hojda.
E acoolo, e suavă, e senzuală, e minunată!
În final, vreau să adaug că piesa asta nu ar fi fost ceea ce e acum fără mixajul lui Tudor Olaru, zis și Teddy și nu pot să nu remarc faptul că avem de a face cu o piesă făurită de trei basiști:
Bujor Stoicovici a scris-o, Vlad Gorneanu a cântat-o și Tudor Olaru a mixat-o.

Aveți aici prima piesă din restul vieții mele. Să o ascultați cu plăcere

Nimic nu mişcă fără Dumnezeu

Cum s-a crăpat de prânz m-am înfofolit bine, la fel şi pe micuţa Catinca şi am pornit la o plimbare scurtă, să simţim pe pielea noastră dantura impecabilă şi strălucitoare a soarelui zilei de 30 decembrie 2015.
Printre maşinile destul de numeroase pentru acestă dată, mă chinuiam cu căruciorul să pot înainta. Mă feream în stânga, mă băgam în dreapta, cam cum era broscuţa aceea dintr-un joc mai vechi pentru calculator. Pe întreg drumul spre parc, ambele trotuare sunt burduşite de maşini parcate până la refuz, care aşteaptă, amintindu-mi de Păsările lui Hitchcock, nelăsând să se zărească un metru de bordură. Nu cum să mergi pe trotuar cu un cărucior. Nu ai loc. Îţi rămâne partea carosabilă să o negociezi atent cu şoferii grăbiţi, neatenţi, nervoşi sau toate astea la un loc.
N-am putut să nu-mi amintesc imediat faptul că cei din Consilul General al Municipiului Bucureşti tocmai respinseseră pe bandă toate cele şase proiecte de urbanism care prevedeau cam mult spaţiu pentru pietoni şi prea puţin pentru maşinile care, de ce să nu recunoaştem, plătesc accize, taxe şi impozite, amenzi, roviniete, asigurări, într-un cuvânt sunt profitabile.
Ce nu îmi e clar este motivul solicitării acelor proiecte, dacă nu era în intenţia autorităţilor să le aplice. De asemenea, mă întreb, dacă acele proiecte au câştigat nişte concursuri de specialitate, urbanism în speţă, ce rost mai avea să fie votate de aleşi. Adică părerea membrilor juriului (urbanişti probabil) este vax albina pe lângă opinia avizată a îmbuibaţilor consilieri.
Cu o seară în urmă, înainte de vot, mă gândeam că poate ar fi bine să nu treacă, pentru a nu deschide poarta altor furturi, întârzieri, fraude şi, până în final, modificări dramatice de proiect. A se vedea cazul esplanadei de la coada calului, măcelărită barbar de domnul chirurg edilitar, din fericire ascuns azi de astfel de tentaţii. Voila de vezi, ne-a ferit Ăl de sus de tentaţii.
Că El, săracu', n-avea destulă treabă de ziua Lui decât să aibă acum şi grija proiectelor edilitare. Că şi aşa, tot traficul din Bucureşti e la mâna Lui. Fiecare şofer credincios respectă cu stricteţe regula bunului plac, prioritatea o acordă sau nu în funcţie de doctrina politică, iar din maşina sa, o veritabilă catedrală pe patru (ori patru) roţi, înţesată de iconiţe şi cruci, ia mâna de pe volan câteva zeci de secunde de fiecare dată când trece prin faţa unei biserici, desenând pios cruci protectoare.
De Crăciun, o prietenă a mamei mele îmi spunea, în drum spre masa festivă: "uite, Dumnezeu ne-a ajutat şi am prins toate semafoarele pe verde!". Am încercat să-i explic că nu are de a face cu Dumnezeu, ci cu un sistem de sincronizare ce are la bază studii de trafic şi calcule inginereşti. Replica a venit implacabil: "Şi pe ingineri, cine i-a ajutat, nu Dumnezeu?"
Dumnezeu are multă treabă şi se vede treaba că nimic nu se poate face fără El.
După cum se vede în fotografia de mai jos, nici măcar colectarea gunoiului menajer din sectorul 2.

La piaţă

După succesul din, 3 noiembrie 2015, am hotărât să ies şi a doua zi la protest.
Euforia este maximă şi chiar am senzaţia că pot fi mutaţi nişte munţi. Ba chiar toţi.
Pe facebook toată lumea crede cam la fel, iar asta îmi dă curaj. Am mai scris una-alta pe acolo, am luat un număr neverosimil de like-uri. E clar, suntem pe val! Îi dăm jos pe toţi, schimbăm sistemul corupt şi ...
Şi, deşi nu ştiu nu ştiu ce să mai scriu acolo, am plecat spre protest.
Pot spune că sunt un veteran al protestelor. Aveam 16 ani când mergeam la protestul din Piaţa Universităţii din aprilie-iunie 1990. Zilnic eram acolo, mă întâlneam acolo cu părinţii mei, cu prietenii mei, cu părinţii prietenilor şi colegilor mei. Fluturam chei, ne numeam golani, cântam melodii frumoase, coerente, ascultam opinii consistente, luam contact cu lideri autentici, cu oameni educaţi, paşnici şi naivi. Era o senzaţie teribilă şi în cea mai mare măsură irepetabilă.
În drum spre aceeaşi piaţă, la nici 26 de ani după, aveam senzaţia ciudată că foarte multă lume se întoarce, pleacă de acolo. Oameni ca mine, ca tine. Oare au altă treabă la ora asta? Oare au altă opinie? Or fi cu "ăilalţi"? N-au cum! Dar de ce să n-aibă cum? Poate nu suntem toţi la fel. Păi nu suntem, asta ştiam. De ce să nu mă gândesc eu la asta şi atunci când ...
Am ajuns. Am salutat lume, am strâns mâini, am schimbat amabilităţi. Mondenitatea protestului există. Consistenţa însă lasă de dorit. Fiecare strigă altceva, fiecare doreşte altceva. Desigur, se pot sistematiza oarecum revendicările şi se poate observa convergenţa lor către lucruri de bun simţ pentru care s-a murit în 1989, pentru care s-au încasat bâte de miner pe cocoaşă în 90 şi, de ce nu, pentru care s-a plecat din ţară după aceea.

Oamenii au problemele lor şi, implicit, protestele lor. Focul de la Colectiv a fost doar o scânteie, la fel cum, în 1989, timişorenii s-au strâns în jurul casei preotului reformat după care "azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!". Revolta este a poporului, manipulată sau nu, confiscată sonor în bună măsură de galeriile de fotbal şi politic de aceiaşi oportunişti.
Din noaptea de 30 octombrie am început să primesc telefoane de la oameni pe care nu i-am mai întâlnit în ultima vreme şi cu care vorbesc destul de rar, din păcate. Toţi, cu voci sugrumate şi terifiate, s-au bucurat sincer să mă audă. Am făcut şi eu la fel.
M-am gândit în primă instanţă la rolul purificator pe care acest dezastru îl poate avea în conştiinţa acestui neam apatic. Mă gândeam la o renaştere a ultimei picături de mândrie şi demnitate naţională. Şi încă mă gândesc.
Poporul român a rămas sieşi dator după trezirea din decembrie 1989 şi readormirea din iunie 1990.
Am văzut la televizor un domn cu copilul la piept explicând aducerea celui mic la proteste: "la piaţă mergem să ne luăm diferite alimente. La piaţa asta venim să ne luăm demnitate". Oamenii au nevoie de demnitate. Simt nevoia de demnitate. Istoria nu prea ne-a obişnuit cu asta, statul român cu atât mai puţin. Românul se uită în jur şi râvneşte la demnitate.
Imediat după 1989, românul rânvea la bunăstarea occindentului. Treptat a constatat că are burta plină, maşina frumoasă şi o casă cât de cât plină, chiar dacă şi de rate. A urcat încă o treaptă a piramidei. Acum râvnim după stimă de sine şi demnitate naţională. Dorim să fim mândri că suntem români. Prea mult ne-a fost ruşine, prea mult am fost identificaţi cu răul şi urâtul lumii.
Mi se întâmplă des, datorită numelui meu, să fiu întrebat despre origina mea. Le povestesc tuturor despre jumătatea mea de sânge sârbesc.
Ştiţi care este prima reacţie a majorităţii interlocutorilor?
Cu un zâmbet senin şi care trădează o undă de admiraţie, oamenii îmi spun aşa: "Sârbii ... un popor tare mândru!"
Jumătate din mine plânge în acel moment.
Poate de data aceasta, prin foc şi suferinţă putem renaşte, ca un popor cu demnitate naţională. După asta lupta cu corupţia va fi o formalitate.

Bujor @ 80Hz

Prietenii mei, basiştii de la site-ul 80 Hz mi-au adresat câteva întrebări.
Eu le-am răspuns şi a ieşit un interviu.

"Prima chitară bas a fost una roşie. Avea doză de chitară, iar cel care mi-a vândut-o mi-a zis că a fost a lui Prunus de la Voltaj. Eram în primăvara anului 1989 şi chitara respectivă a costat 3000 lei. Banii i-am strâns din vânzarea soldăţeilor, a machetuţelor, a mingii de baschet şi a altor porcării (în liceu vindeam BT şi DS la bucată). Ultimii 200 de lei mi i-a dat părintele Staicu (prieten de familie) de la biserica Sf. Nicolae. Mi-a zis: „Ia mă, să ai de tramvai!” Dumnezeu să-l ierte, m-a salvat, că vânzătorul nu prea mai voia să mă aştepte! Asta credeam atunci. Acum sunt convins că aş fi putut să mai scad din preţ, sau ar fi rămas cu ea până azi, că nimeni n-ar fi cumpărat-o."

Continuă să citeşti interviul pe pagina 80Hz.
Mulţumesc

Strada noastră

Dacă vreodată,
Ne întâlnim pe stradă
Şi-n ochi ne privim,

Să ştii, dragă fată,
Că noi niciodată
Frumos nu gândim.

Îţi văd surâsul
Îmi deraiază pulsul
Părem că ne-am fâstâcit

Îţi fereşti privirea
Îmi blestem pornirea
De a nu-ţi fi vorbit

Treci dinr-o dată
Îmi iei mintea toată
Şi-mi laşi amintire mireasma

Păşeşti înainte
Şi mult prea cuminte
În urmă rămâne fantasma

Şi dacă vreodată,
Ne întâlnim iar pe stradă
Şi-n ochi ne privim,

Să ştii, dragă fată,
Că noi, de-astă dată,
O să ne iubim

Un scaun, o carieră, un nume

Bună ziua,
mă numesc Georgeluş Sticlete şi am talent cu carul, dar nimeni nu m-a observat până în acea zi.
De loc şi spirit sunt din Medgidia, am 28 de ani şi, de cele mai multe ori, trăiesc o dramă în familia mea (o mini-dramă oarecare, dar dacă televiziunea voastră favorită poate să vă stoarcă o lacrimă, cu atât mai bine).
Din ziua acea viaţa mea s-a schimbat profund.
Era vara lui 2011 şi, deşi nu mâncasem mai nimic şi obosit de pe drum, am reuşit să am, nu unul, ci patru scaune, chiar în platoul emisiunii Vocea României şi, credeam eu pe atunci, chiar în direct în casele a milioane de români iubitori de frumos.
Am mers mai departe, etapă cu etapă, ajungând o vedetă. De bloc, de stradă, de oraş, dar ce zic eu oraş, vedetă naţională în toată regula. Mă ştia toată lumea. O suna lumea pe mama, săraca, s-o felicite, s-o întrebe cum e treaba, ce mai, rock-star în toată regula!
Normal că, la un moment dat m-au scos. Eram prea bun, eram sărac (de unde să dau eu şpăgi la băieţi, dintr-o amărâtă de pensie a mamei şi cele două alocaţii ale surorilor mele?) şi, oricum, trebuia să câştige ăla al lui Smiley, că era aranjată treaba cu sponsorii.
Nu contează, eu mă mulţumesc cu puţin, că aşa suntem noi Medgidienii, oameni modeşti şi, îmi spunea mereu tata, înainte să fugă cu târfa aia: E bine să rămâi modest şi să nu uiţi de unde ai plecat!
De mic visam să nu mă fac miliţian, ca tata. Vă daţi seama, ironia sorţii: te cheamă Sticlete şi eşti miliţian. Mă rog, după revoluţie a fost poliţist de proximitate. Mă tot ducea pe la secţie şi îmi arăta maşina lui de scris la care bătea zilnic procese verbale şi declaraţii. N-am văzut în viaţa mea un pistol, dar poate că e mai bine aşa. Tata era un om bun şi nu-i plăcea scandalul, poate de aia, când a lăsat-o gravidă pe fata aia de la primărie, a dat bir cu fugiţii în Moldova, să nu-l caute nimeni.
Fără nici o legătură cu asta, în acea noapte am visat să ajung vedetă.

De când am văzut Centrul Istoric am zis că eu nu mai vreau înapoi la Medgidia. Prima dată am ajuns în Bucureşti cu un tovarăş al meu care venise să-şi cumpere un compresor la mâna a doua. Mi-a plăcut din prima. Aşa nebunie şi tipe mişto şi lume îmbrăcată bine şi de toate! După nici doi ani şi succesul care, pot spune că a cam venit, am zis să rămân în Bucureşti. Acum că mă ştie lumea, treaba o să meargă.
Şi merge.
Uite că pot să şi lucrez acolo, taman în Centrul Istoric ... Georgeluş, iată un vis împlinit! -  mi-am zis şi mi-am început cariera.Cânt seară de seară cu un băiat cu chitara şi unul cu percuţia. Merge treaba, merge banu'! Coveruri ca mine nu mai cântă nimeni. Sau aproape nimeni. Mă rog, unele sunt cântate de mai multi solişti, dar eu cred că le fac mai bine. Pun mai mult suflet.
Puteţi să mă căutaţi în cârciumile din Centru' Vechi. Nu prea cred c-o să mai ies de acolo, decât la vreo nuntă, botez sau, Doamne ajuta, pe vreun vapor.
Cam asta e povestea mea.
Ma găsiţi şi pe Facebook.
Desigur, mi-am schimbat numele, că acum sunt vedetă şi trebuie să mă recunoască lumea.
Acum mă numesc Georgeluş Sticlete (Vocea României)

Cred ca ...

... oricum nu contează ce spui, ce faci şi, mai ales ce crezi. Fiecare va lua de la tine doar ce îi convine, iar pentru restul, vei fi răstignit.