marți, 27 octombrie 2009

Master of Jazz la IDM

„Stimati spectatori … Sala Palatului (Republicii Socialiste Romania), impreuna cu organizatorii si echipa tehnica a “inginerilor” de sunet, va ureaza bun venit la inca o batjocorire a actului de cultura, in speta a jazz-ului de cel mai inalt nivel.” Asa ar fi putut suna anuntul pornit la megafoane in plin solo de contrabas al lui Stanley Clarke, sambata, 24 octombrie.
Inca de la intrare, atmosfera stranie de targ Europa se face simtita. Printre posete din imitatie si chiloti (trei la zece mii) se puteau zari siluete, in general cunoscute (remarc de ani de zile cam aceiasi oameni prezenti la evenimentele de bun simt), usor jenate si nedumerite de teleportarea nedorita in IDM Basarab.
Bine, fie, am zis si am intrat grabit desi putin indoit despre ce avea sa urmeze in prima zi a festivalului, de la care nu asteptam un nivel calitativ foarte ridicat, dar multa onestitate. Si asa a fost. Totusi, problema primei zile ramane cea a sunetului, pentru ca nu exista eveniment muzical de amploare sa nu fie macelarit de sunetisti. Dupa baraiala oribila din timpul Simfoniei de Brahms, din seara de inchidere a Festivalului „George Enescu”, am sperat sa nu mai aud asemenea gherle tehnice la un asemenea nivel, dar iata, m-am inselat. La primul mare eveniment gazduit de Sala Palatului, incompetenta sunetistilor a iesit la rampa ca Venus din spumele marii, dar de data asta ingrozind lumea cu microfonii dintre cele mai grosolane. De remarcat este ca, asemenea majoritatii cazurilor, dezastrul provine de la o Paradigma binecunoscutului „sunetist” Cristi Zinger. Chiar nu vede nimeni ca oamenii astia au probleme? Cu greu temperati de zambetul nervos al lui Richard Bona, sunetistii au „abandonat” butoanele, lasand sunetul la locul lui si reusind sa straluceasca prin absenta, lasand locul artistilor pe care toata lumea venise sa-i vada. Toata lumea este destul de mult spus pentru ce a fost in prima seara. Sala a fost jumatate goala ceea ce confirma ideea ca festivalul ar fi putut fi comasat in doua zile, mult mai rentabile. La partea a doua am plecat, motivele fiind genul muzical abordat de Elaine Elias, dar si pianul dezacordat pe care ilustri organizatori au obligat-o sa cante. La iesire, din partea ziarului Cotidianul ... o carte.
In cea de a doua zi sa reintamplat un superconcert cu niste oameni adusi parca din visele noastre frumoase, direct pe scena din Bucuresti de catre Chick Corea. Stanley Clarke, in mod special m-a interzis cu prestatia lui. Acestia doi, impreuna cu fostul lor coleg de la "Return to Forever", Lenny White, au amintit lumii de inceputurile fussion-ului si ale jazz-rock-ului. Pacat ca oamenii mult prea entuziasmati si mult prea putin experimentati in auditia de jazz au intrerupt, in multe momente nejustificat, firul improvizatiei cu aplauze inoportune. Mi-a placut in mod special varianta propusa de celebrul trio pentru "I Mean You" a lui Thelonious Monk.
A treia zi a reprezentat si varful festivalului cu doua programe greu de imaginat, cu atat ai greu de descris in cuvinte. Personal am fost socat de free-jazz-ul propus de Branford Marsalis intr-o maniera extrem de moderna si totodata puternic ancorata in lumea si spiritul lui John Coltrane. Cu un tobosar supranatural, un basist exact si un pianist fabulos, quartet-ul a inpresionat prin forta si viziune, prin atitudine si valoare.
Partea a doua, cu Mike Stern, Dave Weckl, Randy Breker si Chris Minh Doky a fost asa cum o asteptam. O demonstratie de virtuozitate, de forta, de volum si de mai putina muzica. Valoarea incontestabila a muzicienilor a palit in spatele unui program bazat pe un fussion electric destul de demodat. O muzica pe care mi-as fi dorit-o in urma cu multi ani, ea ajungand un pic cam tarziu, nu m-a impiedicat, totusi sa o savurez cu o oarecare nostalgie, dar si cu regrete ca prima parte a serii imi parea din ce in ce mai greu de repetat.
Fara indoiala, festivalul a fost un succes, cu toate gafele (unele impardonabile) ale organizatorilor, pe care ii incurajez sa o ia de la capat si la anul sa il faca mult mai bine.
Si ca o rezolvare si o vindecare a culturii, propun mutarea oricarui act artistic autentic din monstrul numit Sala Palatului si, in viitorul previzibil, detonarea acestei constructii triste, preferabil in timpul unuia din minunatele concerte de Craciun.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Of of of problema cu sunetul e de când lumea. Sper să fie bine la voi. Ne auzim cu speranţa că cineva se va gândi şi la cei care nu se pot prezenta şi vă vor face poze sau vă vor filma ca să ne bucurăm şi noi de voi. Dacă nu, asta e, altă dată... Baftă joi!