sâmbătă, 21 iulie 2012

Cloaca desenului animat

Situaţia politică din România acestor vremuri a ajuns total de neînţeles. Cel puţin pentru mine.
Trăim momente de un înspăimântător paradoxal şi lucrurile par să nu se oprească aici. După ce cancelariile europene au fost reduse cu obrăznicie la tăcere, după ce Paiaţa Chucky l-a pârât, în cel mai infantil şi mahalagesc mod, pe "cinstitul" Traian (băiat cuminte şi timid, de la ţară) la profesorul de democraţie de la Washington, după ce Dottore Mickey Mouse ne schimbă zilnic legea referendumului, după cum vrea indi(e)goul domniei sale, după ce Epava-Popeye, care cred ca a cumpărat toate tricourile bleu de la Lacoste, vine şi-şi arată muşchii aruncând acuze de trădare în stânga şi-n dreapta (azi reunite în cel mai nenatural mod), după toate astea ... eu ce fac?
Mă aşteaptă un referendum. Niciodată nu am fost derutat, niciodată nu mi s-a întamplat să nu ştiu cum să mă comport în cabină şi ce să fac cu ştampila.
Am încercat să aflu, să mă informez, să discut, să schimb idei. Televizorul este exclus să mă ajute. Ca o paranteză, aş propune CNA-ului să pună pe "Antene" bulina cu "interzis sub 18 ani", datorită pornografiei ideologice explicite ce se desfăşoară nestingherit acolo.
Din toate discuţiile purtate, constat că este din ce în ce mai greu să porţi o conversaţie decentă, care să nu degenereze, contaminată de afecte şi pasiuni pe cât de intense, pe atât de nejustificate. Oamenii, chiar cei apropiaţi, par tot mai edificaţi, tot mai puţin dispuşi la dialog, la argumentaţie, au tot mai puţin timp şi disponibilitate şi relaxare să asculte şi alte păreri. Invariabil se ridică tonul, se trag concluzii pripite, dar categorice, obligatoriu se folosesc cuvinte din ce în ce mai dure, tuşe din ce în ce mai aspre, pentru ca totul să sfârşească într-o ceartă neplăcută. Atmosferă din aceste zile îmi aminteşte în mod neplăcut de anul 1990 şi de toată acea perioadă în care prietenii sau chiar familii s-au destrămat datorită "dialogului politic" al acelor vremuri. Confirmarea lipsei de evoluţie politică a poporului român este una rece şi fără echivoc.
Protestele din ianuarie 2012 din Piaţa Universităţii, desfăşurate sub ideea fixă "Jos Băsescu", au demonstrat că suntem un popor cu 22 de milioane de probleme, nemulţumiri şi neîmpliniri personale, cărora, din reflexe istorice de depersonalizare, le găsim ca unică sursă în conducător.
Înverşunarea este teribilă şi nu face decât să ne orbească câte puţin, în fiecare clipă.
Este nerezonabil să-l "credităm" pe preşedinte (oricum s-ar numi el) cu toate neajunsurile şi neîmplinirile unei naţiuni. Da, un conducător trebuie să-şi asume o parte din rău, câteodată chiar mai mult decât ar merita, dar până la 22 de milioane de nemulţumiri e cale lungă. şi ar mai fi loc de responsabilităţi.
Cu cât vom putea identifica mai corect (şi mai rapid) cauzele nemulţumirilor noastre, cu atât mai corect vom acţiona, vom vota şi, implicit vom trăi. Până atunci vom continua să depindem de nişte personaje de desen animat, care, în curând se vor bate cu cornete în parlament până va (vom) suna (vreodată) de ieşire.

Niciun comentariu: