Nu vreau sa mă iubiţi

Realizările oamenilor depind foarte mult de aspiraţiile lor.

" – Auzi, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obliga să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei." Octavian Paler – Un om norocos.

Citind aceste rânduri, nu mă aşteptam ca, la câteva zile, să le găsesc aplicabilitatea, tocmai în grădina mea.

Tot ce construieşti se face greu, cu trudă, cu transpiraţie, cu frustrări, cu nervi. Tot ce construieşti împreună cu alţii este şi mai greu, cu mult mai multă transpiraţie şi uneori nervi.

Am construit, împotriva curentului, câteva trupe care au făcut lucruri minunate. Cronologic vorbind, Party Poopers, Baba Novac, Butterflies in My Stomach şi TiPtiL au fost (şi unele mai sunt) nişte mici şi simpatici licurici în noaptea grea a muzicii româneşti.

Bineînţeles că nu am fost singur în treaba asta şi, în cazul fiecărui proiect, devenit ulterior trupă, am avut alături oameni minunaţi care au ştiut să tragă alături de mine la atelaj. Au fost, desigur şi unii care au preferat să se cocoaţe în căruţă, să se odihnească, alţii să slăbească hamurile.

Am continuat să trag mai tare, pentru că era din ce în ce mai greu.

Nu sunt un om comod, le am şi eu pe ale mele, aşa după cum observă toată lumea şi nu încetează a-mi atrage atenţia. Am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni perfecţi şi extrem de exigenţi şi atenţi la tot ce fac eu, ce zic (mai puţin), cum zic (mai mult). Oameni care dacă nu-şi fac treaba, au întotdeauna un motiv serios, iar dacă îndrăznesc să le spun ceva, sunt dictator, vulgar, nesimţit şi am un comportament inuman.

Mi-a spus o prietenă, la o cafea de sâmbătă pe soare molcom, că da, pot fi un om imposibil câteodată şi, atunci când mă înfurii, am tendinţa să mă iau de valorile oamenilor. Nu neg, doar că stau şi mă întreb, câteodată, despre ce valori vorbim? Cum să mă iau eu de valorile omului? Care?

Nu vreau să mă iubească nimeni! Vreau să mă lase să-i iubesc eu. Să le găsesc izvorul talentului, să le simt energia creatoare, să-i admir pentru performanţele lor. Vreau să cunosc oameni cu adevărat valoroşi, oneşti cu munca lor şi a celor din jur. Vreau să îmi pun ochelarii de soare pentru că străluceşte o personalitate artistică şi nu nişte paiete din Obor, fake in China.

Vreau să simt căruţa mai uşoară.

Şi pentru asta, mă voi ridica din nou (a câta oară), mă voi scutura, asemeni unui câine, de tot ce nu-mi e de folos. Şi o voi lua de la capăt.

Nu vreau să mă iubiţi! Vreau să iubiţi în continuare muzica!