Nu vreau sa mă iubiţi

Realizările oamenilor depind foarte mult de aspiraţiile lor.

" – Auzi, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obliga să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei." Octavian Paler – Un om norocos.

Citind aceste rânduri, nu mă aşteptam ca, la câteva zile, să le găsesc aplicabilitatea, tocmai în grădina mea.

Tot ce construieşti se face greu, cu trudă, cu transpiraţie, cu frustrări, cu nervi. Tot ce construieşti împreună cu alţii este şi mai greu, cu mult mai multă transpiraţie şi uneori nervi.

Am construit, împotriva curentului, câteva trupe care au făcut lucruri minunate. Cronologic vorbind, Party Poopers, Baba Novac, Butterflies in My Stomach şi TiPtiL au fost (şi unele mai sunt) nişte mici şi simpatici licurici în noaptea grea a muzicii româneşti.

Bineînţeles că nu am fost singur în treaba asta şi, în cazul fiecărui proiect, devenit ulterior trupă, am avut alături oameni minunaţi care au ştiut să tragă alături de mine la atelaj. Au fost, desigur şi unii care au preferat să se cocoaţe în căruţă, să se odihnească, alţii să slăbească hamurile.

Am continuat să trag mai tare, pentru că era din ce în ce mai greu.

Nu sunt un om comod, le am şi eu pe ale mele, aşa după cum observă toată lumea şi nu încetează a-mi atrage atenţia. Am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni perfecţi şi extrem de exigenţi şi atenţi la tot ce fac eu, ce zic (mai puţin), cum zic (mai mult). Oameni care dacă nu-şi fac treaba, au întotdeauna un motiv serios, iar dacă îndrăznesc să le spun ceva, sunt dictator, vulgar, nesimţit şi am un comportament inuman.

Mi-a spus o prietenă, la o cafea de sâmbătă pe soare molcom, că da, pot fi un om imposibil câteodată şi, atunci când mă înfurii, am tendinţa să mă iau de valorile oamenilor. Nu neg, doar că stau şi mă întreb, câteodată, despre ce valori vorbim? Cum să mă iau eu de valorile omului? Care?

Nu vreau să mă iubească nimeni! Vreau să mă lase să-i iubesc eu. Să le găsesc izvorul talentului, să le simt energia creatoare, să-i admir pentru performanţele lor. Vreau să cunosc oameni cu adevărat valoroşi, oneşti cu munca lor şi a celor din jur. Vreau să îmi pun ochelarii de soare pentru că străluceşte o personalitate artistică şi nu nişte paiete din Obor, fake in China.

Vreau să simt căruţa mai uşoară.

Şi pentru asta, mă voi ridica din nou (a câta oară), mă voi scutura, asemeni unui câine, de tot ce nu-mi e de folos. Şi o voi lua de la capăt.

Nu vreau să mă iubiţi! Vreau să iubiţi în continuare muzica!

În dimineaţa aceea

Am întrebat vântul, de ce a oprit norii pe cer,
Dar nu mi-a ştiut răspunde şi totul părea un mister.
Am întrebat atunci timpul, de ce a ţinut soarele-n loc,
Dar a uitat să-mi răspundă, iar eu tot credeam că-i un joc.
Am întrebat fluturele-acela, de ce nu mai dă din aripă?
Nici el n-a putut răspunde, doar un surâs trist şi doar pentru-o clipă.
Atunci doar tu mi-ai rămas ne-ntrebată şi doar tu păreai răspunsul a-l şti ...
Din ochi tăi calzi, cu un zâmbet mi-ai spus:

„S-a făcut linişte-n lume, să mă poţi auzi”



Şi-atunci, mai trist ca niciodată, mi-am certat mintea,
care n-a fost cu mine, când mi-ar fi fost de folos.
Şi pe urechi le-am certat şi le-am întrebat de ce au rămas astupate?
Şi inima, de ce-a-ncetat să mă mai bată şi să m-alerge noaptea toată?
Dar toate părţile din mine-mi spun:

„Noi, ştii doar că nu putem vorbi,
În schimb, am făcut linişte ca tu să o poţi auzi”

... mama lui de Revelion ...

Ca în fiecare an, îţi pui multe speranţe în petrecerea de Revelion. Poate mult mai multe decât în tot anul care stă să vină, pentru că la anu’ vei avea tot timpul, dar Revelionul aproape că a venit şi tu nu eşti pregătit deloc, chiar dacă te-ai gândit la el de mult timp. Nu ştiu, poate nu faci parte dintre cei care încă din septembrie se tot întreabă (ba îi mai întreabă şi pe ceilalţi) unde şi cu cine fac Revelionul, dar precis, odată cu miile de oferte din facebook, a început să încolţească şi în tine întrebarea. Prin urmare, unde te duci? Cu cine? Cum te îmbraci?

Nimic nu e pregătit.

Poate anul acestă te vei simţi mai bine, poate vei cunoaşte pe cineva, poate nu te vei mai trezi cu dureri oribile de cap şi încercând să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat, unde ai fost, dar, mai ales cum ai ajuns acasă. Poate se va sparge ghinionul anul acesta, odată cu paharul pe care îl sacrifici în fiecare an, deşi tu nu crezi în superstiţii.

Îmi vei povesti, cu prima ocazie, cum tu nu eşti prea interesat de acest subiect, cum pentru tine Revelionul este o petrecere ca toate altele, cum nu îi înţelegi pe cei care se agită să-şi rezerve o Poiană, un Bansko, un loc într-un club sau – şi mai rău – într-un restaurant patetic.

Dar până ne revedem şi să povestim, ce faci totuşi în acea noapte?

Trebuie să apară ceva! Ştiu, tu eşti omul improvizaţiei, a ultimei clipe, nu se poate, în fiecare an s-a găsit ceva care, chiar dacă n-a fost strălucit, a mers. Desigur, te-ai săturat de petrecerile obosite de apartament, mai cu seama de cele mascate sau cu tematică – oamenii ăştia n-au nici un pic de imaginaţie!

Pe partea cealaltă, nici să hălăduieşti pe străzi nu e mişto, vei spune, pentru că va fi ori frig, ori plin de beţivi şi petarde, iar la minunatele concerte din pieţe nu poate fi vorba să te înghesui cu toţi maneliştii pentru te miri ce playback obosit al te miri cărei vedete din plastic sau PVC.

Ţi-a mai rămas statul acasă, cu părinţii la televizor, dar care – şi aici voi fi cu totul de acord – este chiar cea mai proastă alegere, aşa că, mai bine te culci şi te trezeşti devreme, singur, în prima dimineaţă într-un an nou în care vei avea tot timpul să te gândeşti şi să faci alegeri înţelepte.

Vara-i grea, omătu-i mare

Guvernul Ponta II face ordine în legislaţie

 

Pentru ca legislaţia şi, implicit, cetăţeanul să nu mai sufere după influenţa nefastă a regimului Traian Băsescu, Guvernul Ponta II, în spiritul promisiunilor electorale de modificare a cadrului legislativ în cel mai scurt timp, va emite o Ordonanţă de Urgenţă prin care se va abroga învechitul „Iarna nu-i ca vara”, decret prezidenţial de tristă amintire, cu o influenţă nefastă asupra economiei României.

Astfel, de la data publicării Ordonanţei în Monitorul Oficial, iarna va fi exact ca vara.

Despre implicaţiile sociale ale Ordonanţei ne spune câteva cuvinte Vice Prim-Ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, dl Liviu Dragnea:

„Avantajele incontestabile ale Ordonanţei se vor vedea imediat ce ea va fi pusă în aplicare, astfel, niciun cetăţean român nu va mai putea fi obligat să dea zăpada, iar micul întreprinzător nu va mai trebui să irosească proviziile de sare aruncându-le pe jos în faţa prăvăliei. Desigur, cele mai vizibile efecte se vor vedea la nivel macro, astfel factura de întreţinere unde, ne mai fiind nevoie de căldură în calorifere, cetăţenii vor face economii importante. Un mare avantaj al Ordonanţei „Iarna e exact ca vara” este şi anularea dispoziţiei prin care şoferii erau obligaţi să cheltuiască sume nejustificate pentru cauciucuri de iarna. După noile reglementări, toate maşinile vor putea circula pe drumurile publice cu orice tip de cauciucuri. Şi, dacă mai considerăm şi economiile făcute de conducătorii auto pentru că nu vor mai fi obligaţi să-şi procure lanţuri, antigel, soluţie de parbriz şi lopeţi, estimăm o creştere semnificativă a venitului mediu anual pe cap de locuitor ceea ce se va reflecta foarte bine în noile condiţii de trai ale Românilor”

Prin mine însumi

Domnule Antonescu,

Doresc să vă adresez câteva dintre gândurile mele cu privire directă la calitatea dumneavoastră de preşedinte al Partidului Naţional Liberal.
M-am gândit pentru o clipă să renunţ la a vă scrie aceste rânduri, considerând că nu îmi veţi (putea) răspunde şi aş rămâne, cum se zice, cu buza umflată, iar asta m-ar fi supărat puţin. Imediat după, mi-am dat seama că sunt lucruri mult mai importante ca acesta şi care mă supără şi mă afectează mai tare. Şi dacă există şansa de unu la un milion să citiţi aceste rânduri, tot merită efortul.

Provin dintr-o familie cu ştate vechi în simpatie şi susţinere liberală. Am avut apropiaţi care au avut de suferit în acele vremuri pentru convingerile lor politice. (nu sunt sigur dacă n-ar trebui explicat puţin sensul noţiunii de "convingere politică" ... voi reveni)
În luna ianuarie a anului 1990 m-am înscris în "Tineretul Liberal". Nu am activat, pentru ca drumul meu în viaţă am ales să fie altul, dar am stat aproape, am urmărit şi, fiind un adept al liberalismului, am fost un susţinător sincer al Partidului Naţional Liberal încă de pe vremea când politica din România se făcea cu bâta şi lămpaşul.
Întotdeauna am văzut în liberalism singura cale de a (re)aduce România în rândul naţiunilor civilizate şi a statelor moderne. Am crezut şi cred în liberalism şi am apreciat capacitatea acestei doctrine politice de a coagula personalităţi deosebite, oameni care au scris istorie şi care au construit bună parte din respectul de care s-a bucurat România.


Cunosc foarte mulţi oameni dezamăgiţi (unii până la deznădejde) de cele ce se petrec în Partidul Naţional Liberal. Listele de oportunişti s-au mai îngroşat şi, chiar dacă sondajele poate indică vreo creştere, creşterea aceasta (dacă este reală), nu este şi nu poate fi una calitativă în condiţiile propuse.

Dar nu despre oportunişti vreau să vorbesc acum, căci ei sunt omniprezenţi şi, probabil, nu ar exista politica dacă ei n-ar fi. Eu mă declar consternat de acceptarea în partid a unui clovn trist, a unui om cu un IQ sub al unei oi, a unui specimen de cocalar contemporan violent, impulsiv şi total lipsit de valori reale. Este incredibil cum imaginea partidului o puteţi terfeli de dragul a câteva voturi ale unor imbecili, pentru că nu pot fi numiţi altfel cei care votează un urangutan ca gigi becali.
Mi se pare că v-aţi asumat un uriaş risc (care reclamă şi o imensă răspundere) aducând astfel de specimene în partid, pentru că, domnule Antonescu, numai dacă n-aţi băut prea mult zer de oaie nu veţi vedea că v-aţi îndepărtat susţinătorii tradiţionali ai liberalilor, oameni rezonabili, fideli, demni, inteligenţi şi culţi, oameni deschişi noului, curajoşi şi puternici, într-un cuvânt, liberalii.
Sper să ştiţi, domnule Antonescu, să vă retrageţi până nu se va alege din partid cam ce s-a ales de Steaua după venirea "finanţatorului".
Situaţia în care aţi adus Partidul Naţional Liberal mi se pare una limită, iar ea nu va trebui să dureze mult pentru a se mai putea salva ceva. Este incredibil cum au ajuns liberalii să fie "fraţi buni" cu ion iliescu sau cu dan voiculescu. Alianţa aceasta contra naturii, menţinută paranoid şi obsesiv de teama de Băsescu, un om care, în scurt timp, nu va mai reprezenta decât o pagină din istoria României, se va vedea într-o gravă lipsă de identitate, atunci când ţinta urii lor va dispărea de pe firmamentul politic.

Pe scurt, domnule Antonescu, vă comunic faptul că eu, ca mulţi liberali de bun simţ, nu voi mai gira cu votul meu nici o propunere venită de la Partidul Naţional Liberal, atât timp cât domnia voastră va face de ruşine acest partid. Este prima dată în viaţa mea când voi face asta şi nu speram să ajung vreodată aici, dar, cu sinceritate vă spun că nici pe gigi oierul nu-l vedeam vreodată în rândurile liberalilor şi încă sper să mă trezesc din acest vis urât.
Nu, nu voi vota cu Ungureanu, nu sunt băsist şi nu mă interesează mizele voastre meschine, dar nici nu vreau ca forumul de discuţii şi idei liberale să fie transformat într-o facţiune a galeriei Stelei, cultura românească să fie reprezentată de obiecte sanitare sau schimbătoare de căldură şi, toate acestea, într-o sfidare xenofobă a tuturor valorilor europene.
Pe vremea când am cunoscut acest partid, era simbolul valorilor democratice europene şi condus de numeroşi oameni sclipitori, având susţinerea unor seniori demni de toată stima. Azi ni se predă un discurs de tip "nu ne vindem ţara", învăţat, învăţat şi iar învăţat de la noul "senior" de cumetrie, ion iliescu.
Îmi pare sincer rău că v-am cunoscut, iar de votat nu vă voi vota.

Anul acesta, votul meu va merge către Uniunea Armenilor din România. Explicaţia va veni într-o postare viitoare, neadresată domnului Antonescu, pentru că, bineînţeles, domniei sale oricum nu-i pasă.
Şi, dacă nu putem să ne batem joc de anumite idei "prin noi înşine", va trebui să-mi văd de treabă şi să continui prin mine însumi.

Eu cu cine votez? Păi, iata!

Prima data când m-am simţit prost cu votul meu a fost în 2009 când, în ciuda convingerilor mele am pus stampila pe soţul Mihalei (dragostea lui). Mi se părea deja de nesuportat Traian Basescu. La vremea aceea îmi era frică de politica lui, mai ales de cea externa şi, cu precădere în relaţia cu Rusia, aşa că, pentru prima dată am votat PSD. Mi-am dorit atunci să merite efortul şi câteva zile nu mi-am vorbit de ruşine. Bineînţeles că nu a meritat şi am rămas atunci, ca în bancul acela: şi futut şi cu banii luaţi. Nu vreau să-mi amintesc acum condiţiile de atunci, că iar mă supăr (deşi n-am nici un drept) pe "diasporeni", cărora nu-mi permit să le contest opţiunile, ci, mai curând lipsa de informaţie şi contact, lucruri ce au fost demonstrate în repetate ocazii, la fiecare rundă de alegeri, diaspora semnalând o inerţie pe cât de explicabilă, pe atât de frustrantă pentru cei rămaşi să "beneficieze" de votul lor. Nu dezvolt că nu e momentul, poate voi reveni.
Întorcându-mă la Traian Băsescu, trebuie să recunosc faptul că, pe fondul Blitzkieg-ului USL (aşa cum sugestiv a fost denumit în presă), era la un colţ să ma recucerească şi să mă determine să-l cred că el, cinstitul Traian Băsescu, în umilul lui tricou bleu, pe care nu-şi permite să şi-l schimbe, datorită crizei pe care el, căpitanul, a gestionat-o atât de bine, ... bla bla bla ...., cum spuneam, el nu luptă pentru scaun, ci pentru statul de drept şi independenţa justiţiei şi iar bla bla bla ..... şi că să mergem la vot şi să câştige democraţia şi iar bla bla bla ...
În esenţă, ca orice om cu scaun la cap, am simţit şi eu că lucrurile nu se arată prea roz cu o putere care are atâta putere de a lua puterea. Da, schimbarea de putere nu a avut de a face prea mult cu una firească, democratică. Urcarea la hăţuri a lui Victor, Crin, Felix şi ceilalţi mi-a aminitit mult de practicile partidului comunist al anilor 1946.
De aceea eram aproape hotărât să nu girez cu votul meu această mascaradă politică, scremut legală, dar profund imorală, adică să nu merg la vot.
Dar Preşedintele "5 minute" n-a murit. El s-a preschimbat, doar, în Preşedintele "Masăverde" şi, ca prin minune, Băsescu-luptătorul a acţionat brusc butonul balans până la a se arăta în poziţia de Băsescu-scaietele prins cu disperare de tapiseria tronului de la Cotroceni.
- Bă, tu îţi baţi joc de noi? l-am întrebat retoric pe suspendat.
Suceala asta m-a deranjat profund şi la fel de brusc mi s-a arătat că avem de a face cu două mari rele concurente în politica românească. (ele par măcar acceptabile în comparaţie cu celelalte variante, dar despre ele şi poporul lor, povestim altă dată, dacă mai apucăm).
Prin urmare avem două rele care, în "coabitare" generează explozibil, începând de la cursul valutar şi ajungând în cancelariile Europei.
Şi, pentru că noţiunea de coabitare pare imposibilă şi puterea politică, majoritară şi prea abrupt instalată este destul de greu de înlăturat, eu văd ca o primă şi singură soluţie de stabilizare hemodinamică a cursului valutar, dar şi a situaţiei politice şi economice, înlăturarea celuilalt rău - Traian Băsescu.
Pentru el este doar o penibilă şi nedemnă ieşire din/în istorie/decor.
Pentru USL începe o lungă perioadă în care mulţi din ce vor vota DA le vor fi aspri adversari, demonstrându-le că votul DA era unul negativ pentru Băsescu şi, nicidecum unul pro USL.
Pentru noi, românii, începe să fie absolut necesar să demonstrăm că ştim ce să facem cu votul nostru.
Eu voi vota DA:

Cloaca desenului animat

Situaţia politică din România acestor vremuri a ajuns total de neînţeles. Cel puţin pentru mine.
Trăim momente de un înspăimântător paradoxal şi lucrurile par să nu se oprească aici. După ce cancelariile europene au fost reduse cu obrăznicie la tăcere, după ce Paiaţa Chucky l-a pârât, în cel mai infantil şi mahalagesc mod, pe "cinstitul" Traian (băiat cuminte şi timid, de la ţară) la profesorul de democraţie de la Washington, după ce Dottore Mickey Mouse ne schimbă zilnic legea referendumului, după cum vrea indi(e)goul domniei sale, după ce Epava-Popeye, care cred ca a cumpărat toate tricourile bleu de la Lacoste, vine şi-şi arată muşchii aruncând acuze de trădare în stânga şi-n dreapta (azi reunite în cel mai nenatural mod), după toate astea ... eu ce fac?
Mă aşteaptă un referendum. Niciodată nu am fost derutat, niciodată nu mi s-a întamplat să nu ştiu cum să mă comport în cabină şi ce să fac cu ştampila.
Am încercat să aflu, să mă informez, să discut, să schimb idei. Televizorul este exclus să mă ajute. Ca o paranteză, aş propune CNA-ului să pună pe "Antene" bulina cu "interzis sub 18 ani", datorită pornografiei ideologice explicite ce se desfăşoară nestingherit acolo.
Din toate discuţiile purtate, constat că este din ce în ce mai greu să porţi o conversaţie decentă, care să nu degenereze, contaminată de afecte şi pasiuni pe cât de intense, pe atât de nejustificate. Oamenii, chiar cei apropiaţi, par tot mai edificaţi, tot mai puţin dispuşi la dialog, la argumentaţie, au tot mai puţin timp şi disponibilitate şi relaxare să asculte şi alte păreri. Invariabil se ridică tonul, se trag concluzii pripite, dar categorice, obligatoriu se folosesc cuvinte din ce în ce mai dure, tuşe din ce în ce mai aspre, pentru ca totul să sfârşească într-o ceartă neplăcută. Atmosferă din aceste zile îmi aminteşte în mod neplăcut de anul 1990 şi de toată acea perioadă în care prietenii sau chiar familii s-au destrămat datorită "dialogului politic" al acelor vremuri. Confirmarea lipsei de evoluţie politică a poporului român este una rece şi fără echivoc.
Protestele din ianuarie 2012 din Piaţa Universităţii, desfăşurate sub ideea fixă "Jos Băsescu", au demonstrat că suntem un popor cu 22 de milioane de probleme, nemulţumiri şi neîmpliniri personale, cărora, din reflexe istorice de depersonalizare, le găsim ca unică sursă în conducător.
Înverşunarea este teribilă şi nu face decât să ne orbească câte puţin, în fiecare clipă.
Este nerezonabil să-l "credităm" pe preşedinte (oricum s-ar numi el) cu toate neajunsurile şi neîmplinirile unei naţiuni. Da, un conducător trebuie să-şi asume o parte din rău, câteodată chiar mai mult decât ar merita, dar până la 22 de milioane de nemulţumiri e cale lungă. şi ar mai fi loc de responsabilităţi.
Cu cât vom putea identifica mai corect (şi mai rapid) cauzele nemulţumirilor noastre, cu atât mai corect vom acţiona, vom vota şi, implicit vom trăi. Până atunci vom continua să depindem de nişte personaje de desen animat, care, în curând se vor bate cu cornete în parlament până va (vom) suna (vreodată) de ieşire.