Noaptea aceea

Și iată că am pornit și proiectul personal!

Poezia am făcut-o în 2013. Era inspirată de ideea soției mele: ”ar trebui să se facă liniște în toată lumea ca eu să o pot auzi” – un etern reproș feminin, aș zice.
Piesa are o semnificație aparte, pentru că este prima înlânțuire de acorduri pe care am făcut-o cu chitara pe care am cumpărat-o de la Ionuț Mititelu (chitarist Butterflies in My Stomach și Luni la Teatru). De aceea Ionuț a și cântat solo-ul pe piesă, cu fosta lui chitară, pentru că mie nu-mi ieșea prea bine.
Combinația oboi - trompetă clasică este favorita mea. O veți mai întâlni și în următoarele mele piese.
Am avut șansa să colaborez cu muzicieni extraordinari. În primul rând, Alexandru Anastasiu de la O.N.R., care este și prietenul meu. El mi-a recomandat să colaborez cu muzicieni profesioniști. Experiența a fost minunată. Irina Rădulescu (cajon), Ana-Maria Radu (oboi) și Octavian Bogdan (trompetă) au fost minunați și m-au făcut să mă simt mândru de partiturile scrise.
Astfel, piesa era gata din luna iunie 2016.
Pe măsură ce sound-ul prindea contur, prietenul meu Mugurel Coman mi-a zis direct că nu voi putea cânta eu piesa și va trebui să găsesc o voce potrivită, că e păcat.
A durat un an, plin de încercări nereușite sau de refuzuri de la voci mai mult sau mai puțin celebre. A fost o perioadă când nu am vrut să mă mai gândesc la piesa asta, pentru că îi pusesem cruce.
Într-o zi am reascultat una din piesele mele favorite din muzica românească: Zob și Mara – Cântec de dragoste.
I-am scris.
- Trimite-mi piesa
Am trimis-o marți. Vineri am înregistrat. Cu feeling, cu patos, cu sensibilitate, cu c***e, cu de toate.
L-am sunat după și l-am întrebat:
- Cum te trec pe piesă, Vlase, Vlase de la ZOB, Vlad Gorneanu?
- Trece-mă Vlad Gorneanu, să fiu și eu #$%$#@%$ o dată om serios
Vlase e un om mai serios decât vă așteptați.
Eeee, când să zic că e gata, nevastă-mea zice:
- Ai nevoie de un condiment de senzualitate. Incercă să imprimi și cu vocea Flaviei Hojda.
E acoolo, e suavă, e senzuală, e minunată!
În final, vreau să adaug că piesa asta nu ar fi fost ceea ce e acum fără mixajul lui Tudor Olaru, zis și Teddy și nu pot să nu remarc faptul că avem de a face cu o piesă făurită de trei basiști:
Bujor Stoicovici a scris-o, Vlad Gorneanu a cântat-o și Tudor Olaru a mixat-o.

Aveți aici prima piesă din restul vieții mele. Să o ascultați cu plăcere

Nimic nu mişcă fără Dumnezeu

Cum s-a crăpat de prânz m-am înfofolit bine, la fel şi pe micuţa Catinca şi am pornit la o plimbare scurtă, să simţim pe pielea noastră dantura impecabilă şi strălucitoare a soarelui zilei de 30 decembrie 2015.
Printre maşinile destul de numeroase pentru acestă dată, mă chinuiam cu căruciorul să pot înainta. Mă feream în stânga, mă băgam în dreapta, cam cum era broscuţa aceea dintr-un joc mai vechi pentru calculator. Pe întreg drumul spre parc, ambele trotuare sunt burduşite de maşini parcate până la refuz, care aşteaptă, amintindu-mi de Păsările lui Hitchcock, nelăsând să se zărească un metru de bordură. Nu cum să mergi pe trotuar cu un cărucior. Nu ai loc. Îţi rămâne partea carosabilă să o negociezi atent cu şoferii grăbiţi, neatenţi, nervoşi sau toate astea la un loc.
N-am putut să nu-mi amintesc imediat faptul că cei din Consilul General al Municipiului Bucureşti tocmai respinseseră pe bandă toate cele şase proiecte de urbanism care prevedeau cam mult spaţiu pentru pietoni şi prea puţin pentru maşinile care, de ce să nu recunoaştem, plătesc accize, taxe şi impozite, amenzi, roviniete, asigurări, într-un cuvânt sunt profitabile.
Ce nu îmi e clar este motivul solicitării acelor proiecte, dacă nu era în intenţia autorităţilor să le aplice. De asemenea, mă întreb, dacă acele proiecte au câştigat nişte concursuri de specialitate, urbanism în speţă, ce rost mai avea să fie votate de aleşi. Adică părerea membrilor juriului (urbanişti probabil) este vax albina pe lângă opinia avizată a îmbuibaţilor consilieri.
Cu o seară în urmă, înainte de vot, mă gândeam că poate ar fi bine să nu treacă, pentru a nu deschide poarta altor furturi, întârzieri, fraude şi, până în final, modificări dramatice de proiect. A se vedea cazul esplanadei de la coada calului, măcelărită barbar de domnul chirurg edilitar, din fericire ascuns azi de astfel de tentaţii. Voila de vezi, ne-a ferit Ăl de sus de tentaţii.
Că El, săracu', n-avea destulă treabă de ziua Lui decât să aibă acum şi grija proiectelor edilitare. Că şi aşa, tot traficul din Bucureşti e la mâna Lui. Fiecare şofer credincios respectă cu stricteţe regula bunului plac, prioritatea o acordă sau nu în funcţie de doctrina politică, iar din maşina sa, o veritabilă catedrală pe patru (ori patru) roţi, înţesată de iconiţe şi cruci, ia mâna de pe volan câteva zeci de secunde de fiecare dată când trece prin faţa unei biserici, desenând pios cruci protectoare.
De Crăciun, o prietenă a mamei mele îmi spunea, în drum spre masa festivă: "uite, Dumnezeu ne-a ajutat şi am prins toate semafoarele pe verde!". Am încercat să-i explic că nu are de a face cu Dumnezeu, ci cu un sistem de sincronizare ce are la bază studii de trafic şi calcule inginereşti. Replica a venit implacabil: "Şi pe ingineri, cine i-a ajutat, nu Dumnezeu?"
Dumnezeu are multă treabă şi se vede treaba că nimic nu se poate face fără El.
După cum se vede în fotografia de mai jos, nici măcar colectarea gunoiului menajer din sectorul 2.

La piaţă

După succesul din, 3 noiembrie 2015, am hotărât să ies şi a doua zi la protest.
Euforia este maximă şi chiar am senzaţia că pot fi mutaţi nişte munţi. Ba chiar toţi.
Pe facebook toată lumea crede cam la fel, iar asta îmi dă curaj. Am mai scris una-alta pe acolo, am luat un număr neverosimil de like-uri. E clar, suntem pe val! Îi dăm jos pe toţi, schimbăm sistemul corupt şi ...
Şi, deşi nu ştiu nu ştiu ce să mai scriu acolo, am plecat spre protest.
Pot spune că sunt un veteran al protestelor. Aveam 16 ani când mergeam la protestul din Piaţa Universităţii din aprilie-iunie 1990. Zilnic eram acolo, mă întâlneam acolo cu părinţii mei, cu prietenii mei, cu părinţii prietenilor şi colegilor mei. Fluturam chei, ne numeam golani, cântam melodii frumoase, coerente, ascultam opinii consistente, luam contact cu lideri autentici, cu oameni educaţi, paşnici şi naivi. Era o senzaţie teribilă şi în cea mai mare măsură irepetabilă.
În drum spre aceeaşi piaţă, la nici 26 de ani după, aveam senzaţia ciudată că foarte multă lume se întoarce, pleacă de acolo. Oameni ca mine, ca tine. Oare au altă treabă la ora asta? Oare au altă opinie? Or fi cu "ăilalţi"? N-au cum! Dar de ce să n-aibă cum? Poate nu suntem toţi la fel. Păi nu suntem, asta ştiam. De ce să nu mă gândesc eu la asta şi atunci când ...
Am ajuns. Am salutat lume, am strâns mâini, am schimbat amabilităţi. Mondenitatea protestului există. Consistenţa însă lasă de dorit. Fiecare strigă altceva, fiecare doreşte altceva. Desigur, se pot sistematiza oarecum revendicările şi se poate observa convergenţa lor către lucruri de bun simţ pentru care s-a murit în 1989, pentru care s-au încasat bâte de miner pe cocoaşă în 90 şi, de ce nu, pentru care s-a plecat din ţară după aceea.

Oamenii au problemele lor şi, implicit, protestele lor. Focul de la Colectiv a fost doar o scânteie, la fel cum, în 1989, timişorenii s-au strâns în jurul casei preotului reformat după care "azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!". Revolta este a poporului, manipulată sau nu, confiscată sonor în bună măsură de galeriile de fotbal şi politic de aceiaşi oportunişti.
Din noaptea de 30 octombrie am început să primesc telefoane de la oameni pe care nu i-am mai întâlnit în ultima vreme şi cu care vorbesc destul de rar, din păcate. Toţi, cu voci sugrumate şi terifiate, s-au bucurat sincer să mă audă. Am făcut şi eu la fel.
M-am gândit în primă instanţă la rolul purificator pe care acest dezastru îl poate avea în conştiinţa acestui neam apatic. Mă gândeam la o renaştere a ultimei picături de mândrie şi demnitate naţională. Şi încă mă gândesc.
Poporul român a rămas sieşi dator după trezirea din decembrie 1989 şi readormirea din iunie 1990.
Am văzut la televizor un domn cu copilul la piept explicând aducerea celui mic la proteste: "la piaţă mergem să ne luăm diferite alimente. La piaţa asta venim să ne luăm demnitate". Oamenii au nevoie de demnitate. Simt nevoia de demnitate. Istoria nu prea ne-a obişnuit cu asta, statul român cu atât mai puţin. Românul se uită în jur şi râvneşte la demnitate.
Imediat după 1989, românul rânvea la bunăstarea occindentului. Treptat a constatat că are burta plină, maşina frumoasă şi o casă cât de cât plină, chiar dacă şi de rate. A urcat încă o treaptă a piramidei. Acum râvnim după stimă de sine şi demnitate naţională. Dorim să fim mândri că suntem români. Prea mult ne-a fost ruşine, prea mult am fost identificaţi cu răul şi urâtul lumii.
Mi se întâmplă des, datorită numelui meu, să fiu întrebat despre origina mea. Le povestesc tuturor despre jumătatea mea de sânge sârbesc.
Ştiţi care este prima reacţie a majorităţii interlocutorilor?
Cu un zâmbet senin şi care trădează o undă de admiraţie, oamenii îmi spun aşa: "Sârbii ... un popor tare mândru!"
Jumătate din mine plânge în acel moment.
Poate de data aceasta, prin foc şi suferinţă putem renaşte, ca un popor cu demnitate naţională. După asta lupta cu corupţia va fi o formalitate.

Bujor @ 80Hz

Prietenii mei, basiştii de la site-ul 80 Hz mi-au adresat câteva întrebări.
Eu le-am răspuns şi a ieşit un interviu.

"Prima chitară bas a fost una roşie. Avea doză de chitară, iar cel care mi-a vândut-o mi-a zis că a fost a lui Prunus de la Voltaj. Eram în primăvara anului 1989 şi chitara respectivă a costat 3000 lei. Banii i-am strâns din vânzarea soldăţeilor, a machetuţelor, a mingii de baschet şi a altor porcării (în liceu vindeam BT şi DS la bucată). Ultimii 200 de lei mi i-a dat părintele Staicu (prieten de familie) de la biserica Sf. Nicolae. Mi-a zis: „Ia mă, să ai de tramvai!” Dumnezeu să-l ierte, m-a salvat, că vânzătorul nu prea mai voia să mă aştepte! Asta credeam atunci. Acum sunt convins că aş fi putut să mai scad din preţ, sau ar fi rămas cu ea până azi, că nimeni n-ar fi cumpărat-o."

Continuă să citeşti interviul pe pagina 80Hz.
Mulţumesc

Strada noastră

Dacă vreodată,
Ne întâlnim pe stradă
Şi-n ochi ne privim,

Să ştii, dragă fată,
Că noi niciodată
Frumos nu gândim.

Îţi văd surâsul
Îmi deraiază pulsul
Părem că ne-am fâstâcit

Îţi fereşti privirea
Îmi blestem pornirea
De a nu-ţi fi vorbit

Treci dinr-o dată
Îmi iei mintea toată
Şi-mi laşi amintire mireasma

Păşeşti înainte
Şi mult prea cuminte
În urmă rămâne fantasma

Şi dacă vreodată,
Ne întâlnim iar pe stradă
Şi-n ochi ne privim,

Să ştii, dragă fată,
Că noi, de-astă dată,
O să ne iubim

Un scaun, o carieră, un nume

Bună ziua,
mă numesc Georgeluş Sticlete şi am talent cu carul, dar nimeni nu m-a observat până în acea zi.
De loc şi spirit sunt din Medgidia, am 28 de ani şi, de cele mai multe ori, trăiesc o dramă în familia mea (o mini-dramă oarecare, dar dacă televiziunea voastră favorită poate să vă stoarcă o lacrimă, cu atât mai bine).
Din ziua acea viaţa mea s-a schimbat profund.
Era vara lui 2011 şi, deşi nu mâncasem mai nimic şi obosit de pe drum, am reuşit să am, nu unul, ci patru scaune, chiar în platoul emisiunii Vocea României şi, credeam eu pe atunci, chiar în direct în casele a milioane de români iubitori de frumos.
Am mers mai departe, etapă cu etapă, ajungând o vedetă. De bloc, de stradă, de oraş, dar ce zic eu oraş, vedetă naţională în toată regula. Mă ştia toată lumea. O suna lumea pe mama, săraca, s-o felicite, s-o întrebe cum e treaba, ce mai, rock-star în toată regula!
Normal că, la un moment dat m-au scos. Eram prea bun, eram sărac (de unde să dau eu şpăgi la băieţi, dintr-o amărâtă de pensie a mamei şi cele două alocaţii ale surorilor mele?) şi, oricum, trebuia să câştige ăla al lui Smiley, că era aranjată treaba cu sponsorii.
Nu contează, eu mă mulţumesc cu puţin, că aşa suntem noi Medgidienii, oameni modeşti şi, îmi spunea mereu tata, înainte să fugă cu târfa aia: E bine să rămâi modest şi să nu uiţi de unde ai plecat!
De mic visam să nu mă fac miliţian, ca tata. Vă daţi seama, ironia sorţii: te cheamă Sticlete şi eşti miliţian. Mă rog, după revoluţie a fost poliţist de proximitate. Mă tot ducea pe la secţie şi îmi arăta maşina lui de scris la care bătea zilnic procese verbale şi declaraţii. N-am văzut în viaţa mea un pistol, dar poate că e mai bine aşa. Tata era un om bun şi nu-i plăcea scandalul, poate de aia, când a lăsat-o gravidă pe fata aia de la primărie, a dat bir cu fugiţii în Moldova, să nu-l caute nimeni.
Fără nici o legătură cu asta, în acea noapte am visat să ajung vedetă.

De când am văzut Centrul Istoric am zis că eu nu mai vreau înapoi la Medgidia. Prima dată am ajuns în Bucureşti cu un tovarăş al meu care venise să-şi cumpere un compresor la mâna a doua. Mi-a plăcut din prima. Aşa nebunie şi tipe mişto şi lume îmbrăcată bine şi de toate! După nici doi ani şi succesul care, pot spune că a cam venit, am zis să rămân în Bucureşti. Acum că mă ştie lumea, treaba o să meargă.
Şi merge.
Uite că pot să şi lucrez acolo, taman în Centrul Istoric ... Georgeluş, iată un vis împlinit! -  mi-am zis şi mi-am început cariera.Cânt seară de seară cu un băiat cu chitara şi unul cu percuţia. Merge treaba, merge banu'! Coveruri ca mine nu mai cântă nimeni. Sau aproape nimeni. Mă rog, unele sunt cântate de mai multi solişti, dar eu cred că le fac mai bine. Pun mai mult suflet.
Puteţi să mă căutaţi în cârciumile din Centru' Vechi. Nu prea cred c-o să mai ies de acolo, decât la vreo nuntă, botez sau, Doamne ajuta, pe vreun vapor.
Cam asta e povestea mea.
Ma găsiţi şi pe Facebook.
Desigur, mi-am schimbat numele, că acum sunt vedetă şi trebuie să mă recunoască lumea.
Acum mă numesc Georgeluş Sticlete (Vocea României)

Cred ca ...

... oricum nu contează ce spui, ce faci şi, mai ales ce crezi. Fiecare va lua de la tine doar ce îi convine, iar pentru restul, vei fi răstignit.

Nu vreau sa mă iubiţi

Realizările oamenilor depind foarte mult de aspiraţiile lor.

" – Auzi, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obliga să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei." Octavian Paler – Un om norocos.

Citind aceste rânduri, nu mă aşteptam ca, la câteva zile, să le găsesc aplicabilitatea, tocmai în grădina mea.

Tot ce construieşti se face greu, cu trudă, cu transpiraţie, cu frustrări, cu nervi. Tot ce construieşti împreună cu alţii este şi mai greu, cu mult mai multă transpiraţie şi uneori nervi.

Am construit, împotriva curentului, câteva trupe care au făcut lucruri minunate. Cronologic vorbind, Party Poopers, Baba Novac, Butterflies in My Stomach şi TiPtiL au fost (şi unele mai sunt) nişte mici şi simpatici licurici în noaptea grea a muzicii româneşti.

Bineînţeles că nu am fost singur în treaba asta şi, în cazul fiecărui proiect, devenit ulterior trupă, am avut alături oameni minunaţi care au ştiut să tragă alături de mine la atelaj. Au fost, desigur şi unii care au preferat să se cocoaţe în căruţă, să se odihnească, alţii să slăbească hamurile.

Am continuat să trag mai tare, pentru că era din ce în ce mai greu.

Nu sunt un om comod, le am şi eu pe ale mele, aşa după cum observă toată lumea şi nu încetează a-mi atrage atenţia. Am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni perfecţi şi extrem de exigenţi şi atenţi la tot ce fac eu, ce zic (mai puţin), cum zic (mai mult). Oameni care dacă nu-şi fac treaba, au întotdeauna un motiv serios, iar dacă îndrăznesc să le spun ceva, sunt dictator, vulgar, nesimţit şi am un comportament inuman.

Mi-a spus o prietenă, la o cafea de sâmbătă pe soare molcom, că da, pot fi un om imposibil câteodată şi, atunci când mă înfurii, am tendinţa să mă iau de valorile oamenilor. Nu neg, doar că stau şi mă întreb, câteodată, despre ce valori vorbim? Cum să mă iau eu de valorile omului? Care?

Nu vreau să mă iubească nimeni! Vreau să mă lase să-i iubesc eu. Să le găsesc izvorul talentului, să le simt energia creatoare, să-i admir pentru performanţele lor. Vreau să cunosc oameni cu adevărat valoroşi, oneşti cu munca lor şi a celor din jur. Vreau să îmi pun ochelarii de soare pentru că străluceşte o personalitate artistică şi nu nişte paiete din Obor, fake in China.

Vreau să simt căruţa mai uşoară.

Şi pentru asta, mă voi ridica din nou (a câta oară), mă voi scutura, asemeni unui câine, de tot ce nu-mi e de folos. Şi o voi lua de la capăt.

Nu vreau să mă iubiţi! Vreau să iubiţi în continuare muzica!

În dimineaţa aceea

Am întrebat vântul, de ce a oprit norii pe cer,
Dar nu mi-a ştiut răspunde şi totul părea un mister.
Am întrebat atunci timpul, de ce a ţinut soarele-n loc,
Dar a uitat să-mi răspundă, iar eu tot credeam că-i un joc.
Am întrebat fluturele-acela, de ce nu mai dă din aripă?
Nici el n-a putut răspunde, doar un surâs trist şi doar pentru-o clipă.
Atunci doar tu mi-ai rămas ne-ntrebată şi doar tu păreai răspunsul a-l şti ...
Din ochi tăi calzi, cu un zâmbet mi-ai spus:

„S-a făcut linişte-n lume, să mă poţi auzi”



Şi-atunci, mai trist ca niciodată, mi-am certat mintea,
care n-a fost cu mine, când mi-ar fi fost de folos.
Şi pe urechi le-am certat şi le-am întrebat de ce au rămas astupate?
Şi inima, de ce-a-ncetat să mă mai bată şi să m-alerge noaptea toată?
Dar toate părţile din mine-mi spun:

„Noi, ştii doar că nu putem vorbi,
În schimb, am făcut linişte ca tu să o poţi auzi”

... mama lui de Revelion ...

Ca în fiecare an, îţi pui multe speranţe în petrecerea de Revelion. Poate mult mai multe decât în tot anul care stă să vină, pentru că la anu’ vei avea tot timpul, dar Revelionul aproape că a venit şi tu nu eşti pregătit deloc, chiar dacă te-ai gândit la el de mult timp. Nu ştiu, poate nu faci parte dintre cei care încă din septembrie se tot întreabă (ba îi mai întreabă şi pe ceilalţi) unde şi cu cine fac Revelionul, dar precis, odată cu miile de oferte din facebook, a început să încolţească şi în tine întrebarea. Prin urmare, unde te duci? Cu cine? Cum te îmbraci?

Nimic nu e pregătit.

Poate anul acestă te vei simţi mai bine, poate vei cunoaşte pe cineva, poate nu te vei mai trezi cu dureri oribile de cap şi încercând să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat, unde ai fost, dar, mai ales cum ai ajuns acasă. Poate se va sparge ghinionul anul acesta, odată cu paharul pe care îl sacrifici în fiecare an, deşi tu nu crezi în superstiţii.

Îmi vei povesti, cu prima ocazie, cum tu nu eşti prea interesat de acest subiect, cum pentru tine Revelionul este o petrecere ca toate altele, cum nu îi înţelegi pe cei care se agită să-şi rezerve o Poiană, un Bansko, un loc într-un club sau – şi mai rău – într-un restaurant patetic.

Dar până ne revedem şi să povestim, ce faci totuşi în acea noapte?

Trebuie să apară ceva! Ştiu, tu eşti omul improvizaţiei, a ultimei clipe, nu se poate, în fiecare an s-a găsit ceva care, chiar dacă n-a fost strălucit, a mers. Desigur, te-ai săturat de petrecerile obosite de apartament, mai cu seama de cele mascate sau cu tematică – oamenii ăştia n-au nici un pic de imaginaţie!

Pe partea cealaltă, nici să hălăduieşti pe străzi nu e mişto, vei spune, pentru că va fi ori frig, ori plin de beţivi şi petarde, iar la minunatele concerte din pieţe nu poate fi vorba să te înghesui cu toţi maneliştii pentru te miri ce playback obosit al te miri cărei vedete din plastic sau PVC.

Ţi-a mai rămas statul acasă, cu părinţii la televizor, dar care – şi aici voi fi cu totul de acord – este chiar cea mai proastă alegere, aşa că, mai bine te culci şi te trezeşti devreme, singur, în prima dimineaţă într-un an nou în care vei avea tot timpul să te gândeşti şi să faci alegeri înţelepte.

Vara-i grea, omătu-i mare

Guvernul Ponta II face ordine în legislaţie

 

Pentru ca legislaţia şi, implicit, cetăţeanul să nu mai sufere după influenţa nefastă a regimului Traian Băsescu, Guvernul Ponta II, în spiritul promisiunilor electorale de modificare a cadrului legislativ în cel mai scurt timp, va emite o Ordonanţă de Urgenţă prin care se va abroga învechitul „Iarna nu-i ca vara”, decret prezidenţial de tristă amintire, cu o influenţă nefastă asupra economiei României.

Astfel, de la data publicării Ordonanţei în Monitorul Oficial, iarna va fi exact ca vara.

Despre implicaţiile sociale ale Ordonanţei ne spune câteva cuvinte Vice Prim-Ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, dl Liviu Dragnea:

„Avantajele incontestabile ale Ordonanţei se vor vedea imediat ce ea va fi pusă în aplicare, astfel, niciun cetăţean român nu va mai putea fi obligat să dea zăpada, iar micul întreprinzător nu va mai trebui să irosească proviziile de sare aruncându-le pe jos în faţa prăvăliei. Desigur, cele mai vizibile efecte se vor vedea la nivel macro, astfel factura de întreţinere unde, ne mai fiind nevoie de căldură în calorifere, cetăţenii vor face economii importante. Un mare avantaj al Ordonanţei „Iarna e exact ca vara” este şi anularea dispoziţiei prin care şoferii erau obligaţi să cheltuiască sume nejustificate pentru cauciucuri de iarna. După noile reglementări, toate maşinile vor putea circula pe drumurile publice cu orice tip de cauciucuri. Şi, dacă mai considerăm şi economiile făcute de conducătorii auto pentru că nu vor mai fi obligaţi să-şi procure lanţuri, antigel, soluţie de parbriz şi lopeţi, estimăm o creştere semnificativă a venitului mediu anual pe cap de locuitor ceea ce se va reflecta foarte bine în noile condiţii de trai ale Românilor”

Prin mine însumi

Domnule Antonescu,

Doresc să vă adresez câteva dintre gândurile mele cu privire directă la calitatea dumneavoastră de preşedinte al Partidului Naţional Liberal.
M-am gândit pentru o clipă să renunţ la a vă scrie aceste rânduri, considerând că nu îmi veţi (putea) răspunde şi aş rămâne, cum se zice, cu buza umflată, iar asta m-ar fi supărat puţin. Imediat după, mi-am dat seama că sunt lucruri mult mai importante ca acesta şi care mă supără şi mă afectează mai tare. Şi dacă există şansa de unu la un milion să citiţi aceste rânduri, tot merită efortul.

Provin dintr-o familie cu ştate vechi în simpatie şi susţinere liberală. Am avut apropiaţi care au avut de suferit în acele vremuri pentru convingerile lor politice. (nu sunt sigur dacă n-ar trebui explicat puţin sensul noţiunii de "convingere politică" ... voi reveni)
În luna ianuarie a anului 1990 m-am înscris în "Tineretul Liberal". Nu am activat, pentru ca drumul meu în viaţă am ales să fie altul, dar am stat aproape, am urmărit şi, fiind un adept al liberalismului, am fost un susţinător sincer al Partidului Naţional Liberal încă de pe vremea când politica din România se făcea cu bâta şi lămpaşul.
Întotdeauna am văzut în liberalism singura cale de a (re)aduce România în rândul naţiunilor civilizate şi a statelor moderne. Am crezut şi cred în liberalism şi am apreciat capacitatea acestei doctrine politice de a coagula personalităţi deosebite, oameni care au scris istorie şi care au construit bună parte din respectul de care s-a bucurat România.


Cunosc foarte mulţi oameni dezamăgiţi (unii până la deznădejde) de cele ce se petrec în Partidul Naţional Liberal. Listele de oportunişti s-au mai îngroşat şi, chiar dacă sondajele poate indică vreo creştere, creşterea aceasta (dacă este reală), nu este şi nu poate fi una calitativă în condiţiile propuse.

Dar nu despre oportunişti vreau să vorbesc acum, căci ei sunt omniprezenţi şi, probabil, nu ar exista politica dacă ei n-ar fi. Eu mă declar consternat de acceptarea în partid a unui clovn trist, a unui om cu un IQ sub al unei oi, a unui specimen de cocalar contemporan violent, impulsiv şi total lipsit de valori reale. Este incredibil cum imaginea partidului o puteţi terfeli de dragul a câteva voturi ale unor imbecili, pentru că nu pot fi numiţi altfel cei care votează un urangutan ca gigi becali.
Mi se pare că v-aţi asumat un uriaş risc (care reclamă şi o imensă răspundere) aducând astfel de specimene în partid, pentru că, domnule Antonescu, numai dacă n-aţi băut prea mult zer de oaie nu veţi vedea că v-aţi îndepărtat susţinătorii tradiţionali ai liberalilor, oameni rezonabili, fideli, demni, inteligenţi şi culţi, oameni deschişi noului, curajoşi şi puternici, într-un cuvânt, liberalii.
Sper să ştiţi, domnule Antonescu, să vă retrageţi până nu se va alege din partid cam ce s-a ales de Steaua după venirea "finanţatorului".
Situaţia în care aţi adus Partidul Naţional Liberal mi se pare una limită, iar ea nu va trebui să dureze mult pentru a se mai putea salva ceva. Este incredibil cum au ajuns liberalii să fie "fraţi buni" cu ion iliescu sau cu dan voiculescu. Alianţa aceasta contra naturii, menţinută paranoid şi obsesiv de teama de Băsescu, un om care, în scurt timp, nu va mai reprezenta decât o pagină din istoria României, se va vedea într-o gravă lipsă de identitate, atunci când ţinta urii lor va dispărea de pe firmamentul politic.

Pe scurt, domnule Antonescu, vă comunic faptul că eu, ca mulţi liberali de bun simţ, nu voi mai gira cu votul meu nici o propunere venită de la Partidul Naţional Liberal, atât timp cât domnia voastră va face de ruşine acest partid. Este prima dată în viaţa mea când voi face asta şi nu speram să ajung vreodată aici, dar, cu sinceritate vă spun că nici pe gigi oierul nu-l vedeam vreodată în rândurile liberalilor şi încă sper să mă trezesc din acest vis urât.
Nu, nu voi vota cu Ungureanu, nu sunt băsist şi nu mă interesează mizele voastre meschine, dar nici nu vreau ca forumul de discuţii şi idei liberale să fie transformat într-o facţiune a galeriei Stelei, cultura românească să fie reprezentată de obiecte sanitare sau schimbătoare de căldură şi, toate acestea, într-o sfidare xenofobă a tuturor valorilor europene.
Pe vremea când am cunoscut acest partid, era simbolul valorilor democratice europene şi condus de numeroşi oameni sclipitori, având susţinerea unor seniori demni de toată stima. Azi ni se predă un discurs de tip "nu ne vindem ţara", învăţat, învăţat şi iar învăţat de la noul "senior" de cumetrie, ion iliescu.
Îmi pare sincer rău că v-am cunoscut, iar de votat nu vă voi vota.

Anul acesta, votul meu va merge către Uniunea Armenilor din România. Explicaţia va veni într-o postare viitoare, neadresată domnului Antonescu, pentru că, bineînţeles, domniei sale oricum nu-i pasă.
Şi, dacă nu putem să ne batem joc de anumite idei "prin noi înşine", va trebui să-mi văd de treabă şi să continui prin mine însumi.

Eu cu cine votez? Păi, iata!

Prima data când m-am simţit prost cu votul meu a fost în 2009 când, în ciuda convingerilor mele am pus stampila pe soţul Mihalei (dragostea lui). Mi se părea deja de nesuportat Traian Basescu. La vremea aceea îmi era frică de politica lui, mai ales de cea externa şi, cu precădere în relaţia cu Rusia, aşa că, pentru prima dată am votat PSD. Mi-am dorit atunci să merite efortul şi câteva zile nu mi-am vorbit de ruşine. Bineînţeles că nu a meritat şi am rămas atunci, ca în bancul acela: şi futut şi cu banii luaţi. Nu vreau să-mi amintesc acum condiţiile de atunci, că iar mă supăr (deşi n-am nici un drept) pe "diasporeni", cărora nu-mi permit să le contest opţiunile, ci, mai curând lipsa de informaţie şi contact, lucruri ce au fost demonstrate în repetate ocazii, la fiecare rundă de alegeri, diaspora semnalând o inerţie pe cât de explicabilă, pe atât de frustrantă pentru cei rămaşi să "beneficieze" de votul lor. Nu dezvolt că nu e momentul, poate voi reveni.
Întorcându-mă la Traian Băsescu, trebuie să recunosc faptul că, pe fondul Blitzkieg-ului USL (aşa cum sugestiv a fost denumit în presă), era la un colţ să ma recucerească şi să mă determine să-l cred că el, cinstitul Traian Băsescu, în umilul lui tricou bleu, pe care nu-şi permite să şi-l schimbe, datorită crizei pe care el, căpitanul, a gestionat-o atât de bine, ... bla bla bla ...., cum spuneam, el nu luptă pentru scaun, ci pentru statul de drept şi independenţa justiţiei şi iar bla bla bla ..... şi că să mergem la vot şi să câştige democraţia şi iar bla bla bla ...
În esenţă, ca orice om cu scaun la cap, am simţit şi eu că lucrurile nu se arată prea roz cu o putere care are atâta putere de a lua puterea. Da, schimbarea de putere nu a avut de a face prea mult cu una firească, democratică. Urcarea la hăţuri a lui Victor, Crin, Felix şi ceilalţi mi-a aminitit mult de practicile partidului comunist al anilor 1946.
De aceea eram aproape hotărât să nu girez cu votul meu această mascaradă politică, scremut legală, dar profund imorală, adică să nu merg la vot.
Dar Preşedintele "5 minute" n-a murit. El s-a preschimbat, doar, în Preşedintele "Masăverde" şi, ca prin minune, Băsescu-luptătorul a acţionat brusc butonul balans până la a se arăta în poziţia de Băsescu-scaietele prins cu disperare de tapiseria tronului de la Cotroceni.
- Bă, tu îţi baţi joc de noi? l-am întrebat retoric pe suspendat.
Suceala asta m-a deranjat profund şi la fel de brusc mi s-a arătat că avem de a face cu două mari rele concurente în politica românească. (ele par măcar acceptabile în comparaţie cu celelalte variante, dar despre ele şi poporul lor, povestim altă dată, dacă mai apucăm).
Prin urmare avem două rele care, în "coabitare" generează explozibil, începând de la cursul valutar şi ajungând în cancelariile Europei.
Şi, pentru că noţiunea de coabitare pare imposibilă şi puterea politică, majoritară şi prea abrupt instalată este destul de greu de înlăturat, eu văd ca o primă şi singură soluţie de stabilizare hemodinamică a cursului valutar, dar şi a situaţiei politice şi economice, înlăturarea celuilalt rău - Traian Băsescu.
Pentru el este doar o penibilă şi nedemnă ieşire din/în istorie/decor.
Pentru USL începe o lungă perioadă în care mulţi din ce vor vota DA le vor fi aspri adversari, demonstrându-le că votul DA era unul negativ pentru Băsescu şi, nicidecum unul pro USL.
Pentru noi, românii, începe să fie absolut necesar să demonstrăm că ştim ce să facem cu votul nostru.
Eu voi vota DA:

Cloaca desenului animat

Situaţia politică din România acestor vremuri a ajuns total de neînţeles. Cel puţin pentru mine.
Trăim momente de un înspăimântător paradoxal şi lucrurile par să nu se oprească aici. După ce cancelariile europene au fost reduse cu obrăznicie la tăcere, după ce Paiaţa Chucky l-a pârât, în cel mai infantil şi mahalagesc mod, pe "cinstitul" Traian (băiat cuminte şi timid, de la ţară) la profesorul de democraţie de la Washington, după ce Dottore Mickey Mouse ne schimbă zilnic legea referendumului, după cum vrea indi(e)goul domniei sale, după ce Epava-Popeye, care cred ca a cumpărat toate tricourile bleu de la Lacoste, vine şi-şi arată muşchii aruncând acuze de trădare în stânga şi-n dreapta (azi reunite în cel mai nenatural mod), după toate astea ... eu ce fac?
Mă aşteaptă un referendum. Niciodată nu am fost derutat, niciodată nu mi s-a întamplat să nu ştiu cum să mă comport în cabină şi ce să fac cu ştampila.
Am încercat să aflu, să mă informez, să discut, să schimb idei. Televizorul este exclus să mă ajute. Ca o paranteză, aş propune CNA-ului să pună pe "Antene" bulina cu "interzis sub 18 ani", datorită pornografiei ideologice explicite ce se desfăşoară nestingherit acolo.
Din toate discuţiile purtate, constat că este din ce în ce mai greu să porţi o conversaţie decentă, care să nu degenereze, contaminată de afecte şi pasiuni pe cât de intense, pe atât de nejustificate. Oamenii, chiar cei apropiaţi, par tot mai edificaţi, tot mai puţin dispuşi la dialog, la argumentaţie, au tot mai puţin timp şi disponibilitate şi relaxare să asculte şi alte păreri. Invariabil se ridică tonul, se trag concluzii pripite, dar categorice, obligatoriu se folosesc cuvinte din ce în ce mai dure, tuşe din ce în ce mai aspre, pentru ca totul să sfârşească într-o ceartă neplăcută. Atmosferă din aceste zile îmi aminteşte în mod neplăcut de anul 1990 şi de toată acea perioadă în care prietenii sau chiar familii s-au destrămat datorită "dialogului politic" al acelor vremuri. Confirmarea lipsei de evoluţie politică a poporului român este una rece şi fără echivoc.
Protestele din ianuarie 2012 din Piaţa Universităţii, desfăşurate sub ideea fixă "Jos Băsescu", au demonstrat că suntem un popor cu 22 de milioane de probleme, nemulţumiri şi neîmpliniri personale, cărora, din reflexe istorice de depersonalizare, le găsim ca unică sursă în conducător.
Înverşunarea este teribilă şi nu face decât să ne orbească câte puţin, în fiecare clipă.
Este nerezonabil să-l "credităm" pe preşedinte (oricum s-ar numi el) cu toate neajunsurile şi neîmplinirile unei naţiuni. Da, un conducător trebuie să-şi asume o parte din rău, câteodată chiar mai mult decât ar merita, dar până la 22 de milioane de nemulţumiri e cale lungă. şi ar mai fi loc de responsabilităţi.
Cu cât vom putea identifica mai corect (şi mai rapid) cauzele nemulţumirilor noastre, cu atât mai corect vom acţiona, vom vota şi, implicit vom trăi. Până atunci vom continua să depindem de nişte personaje de desen animat, care, în curând se vor bate cu cornete în parlament până va (vom) suna (vreodată) de ieşire.

Cred ca ...

... orice om are capacitatea de a-l determina pe un oricare altul să se îndrăgosteacă de el, fie şi pentru o singură clipă. De aici lucrurile se complică nelimitat.

Gogule, Gogule ... La multi ani, Gogule!

Şi azi, ca de fiecare 23 aprilie, este Sfântul Gheorghe, dar de cinci ani încoace este şi ziua acestui blog, initulat "înţeleg ... nu mai înţeleg". Îi mai spun şi "blogu' lu' Gogu Pintenogu". Nu m-am ocupat eu de el chiar aşa cum trebuie, mai cu seamă de când cu pacostea asta de facebook, dar el a fost cuminte şi ascultător, fiindu-mi la dispoziţie şi grăbindu-se să-mi noteze ideile-mi trăznite, ca un asistent devotat.
Deşi frecvenţa postărilor mele a scăzut dramatic, pot spune că primesc constant reacţii pozitive, ceea ce înseamnă ca Gogu Pintenogu, că înţelege el, au ba, îşi face treaba.
De ziua lui, Gogu a primit unul dintre cel mai frumos cadou. Un confrate muzician are un articol pe care doreşte să-l scrie, dar se teme ca nu va fi luat în serios. Un coleg al său de trupă i-a propus să vorbească cu mine şi să i-l găzduiesc pe blog. M-a bucurat foarte tare şi m-am simţit tare mândru.
Până va scrie cetăţeanul articolul, eu va mai spun LA MULŢI ANI, dragi sfinţi Gheorghe, sub toate variantele în care sunteţi azi cunoscuţi, iar eu mă duc să beau o bere cu Gogu.

O sorcova de crini, domnu'? Nu, mulţumesc.

De fiecare data, în preajma alegerilor apare întrebarea legitima a cetăţeanului turmentat: "Eu cu cine votez?". Analizând situaţiile penibile şi, uneori disperate (vezi anul 2000, Iliescu vs. Vadim) la care am fost supuşi, dezamagirile profunde (Constantinescu, Basescu), precum şi eterna lipsă de orizont a oricărui partid "câştigător", te duce, pe bună dreptate, la abandon. Lehamitea se instalează şi, odată cu ea, nepăsarea. Tentaţia de a închide televizorul, de a nu mai citi ziarele şi de a te izola este din ce în ce mai mare şi reprezintă o reacţie firească a omului fără putere social-politică, singura sa "arma", fiind aruncată in derizoriu de acţiunile politice întreprinse de cei pe care i-ai investit, în primul rând cu încrederea ta. Când tot felul de coaliţii contra naturii apar, iar tu, din postura de simpatizant liberal, ajungi să trebuiască să susţii şi să mai şi votezi pesedişti sau şi mai grav, voiculişti, te iei cu mâinile de cap.
Personal, de când Crin a preluat frâiele liberale, eu nu mă mai regăsesc acolo. Partea mai proasta este că eu n-am făcut nimic. Cei care s-au îndepărtat de mine au fost ei, liberalii, căzând pradă unei obsesii şi dând de o parte principii, doctrină, tradiţie, istorie, bun simţ, logică şi inteligenţă, înlocuindu-le cu un singur scop: "jos Băsescu".
Oportunismul, în politică poate fi acceptat până la un punct. Că, vorba lui Farfuridi, "Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi". În cazul partidului cu care am simpatizat până la Crin, nu am pretenţia să ştiu, pentru că nu sunt un intim al formaţiunii politice respective, dar, ca orice om, mi-aş dori măcar să înţeleg.
O coaliţie anormală, aşa cum arată şi se poartă USL, a cărei unic scop politic este "jos Băsescu", mă întreb, ce va face atunci când nu va mai fi Băsescu?
Este destul de previzibil. Dacă vor câştiga (şi vor câştiga, pentru ca PDL-ul este în derivă, iar căpitanul e dispus la multe compromisuri pentru a-şi scăpa pielea), USL se va destrăma pe certuri la împărţirea ciolanului, PSD se va descotorosi de PNL şi a lor televiziune isterică şi, probabil, se vor duce cuminţi la Cotroceni să se împace cu nea Traian şi să reîncerce reasamblarea FSN-ului.
PNL-ului îi vor rămâne nişte scaune în parlament (mult mai multe decât merită), nişte consilii locale, nişte primari, nişte "liberali de tradiţie" care vor fugi din PDL, PSD, UNPR, PC, Antena 1, 2 şi 3, dar, mai cu seamă, şansa unui congres care să readucă pe şine partidul plecat cu sorcova.
Până atunci, cred că zic pas la alegerile generale.
La locale mă mai gândesc.

Pe la gazetă

În numărul din luna martie al revistei BeWhere, a apărut un interviu realizat de Patricia Marinescu, cu subsemnatul. Ce a ieşit ... puteţi citi aici.

Tot eu, am fost invitat să scriu editoriale pe teme muzicale şi nu numai, de către cei de la hailaconcert.ro, cărora le mulţumesc pentru încredere.
Primul articol îl puteţi citi aici.

Cam atât pentru moment, dar nu intenţionez să mă opresc prea curând.

Şi încă ceva .... pentru Lincool zilei vă propun un concert excepţional Avishai Cohen.
Enjoy!

Viitorul sună Negru

Într-un an în care mă pregătesc să "sărbătoresc" 6 ani de greaţă organică pentru tot ce înseamnă antenele şi trustul "de presă" Intact, aseară, în bodega unde mâncam, am avut "plăcerea" de a urmări pe tv, dezvoltarea de forţe malefice ale Antenei 3.
Printre nămeţi, Ciutaci, corespondenţi ninşi, Gâzi şi o sumedenie de declaraţii apocaliptice reproduse pe burtieră, mi-a sărit în ochi o reclamă care m-a infiorat. Se referea la IMA (Intact Media "Academy"), iar în reclama respectiva (tv-ul era pe mute, aşa ca nu auzeam şi mesajul vorbit) era Dan Negru care bolborosea ceva şi vreo trei randuri de studente, alese parcă pentru o prezentare de modă, îi zambeau umed, cu mutre de proaste, din contra-plan. (presupun că filmarea era făcută la castingul pentru emisiunea cu blondele)
M-am chircit efectiv, când, la revenirea cadrului pe maestru, pe burtiera a aparut: Dan Negru - formator.
Priveam siderat şi îmi reveneau în minte imagini din spoturile de prezentare ale emisiunilor lui, cu domnul formator urlând ca un apucat la lumea care aplauda şi zbiera la rândul ei, cu manelişti scălămbăindu-se într-un amestec grotesc de bucurie mimată şi energie subvenţionată şi mă întrebam cum de a fost posibil să se ajungă în această situaţie. Ce s-a întâmplat cu emisiunile de televiziune? Unde sunt realizatorii lor? Cine sunt aceşti măscărici şi cum de stăpânesc ecranul de atâta amar de vreme?
Nu numai că asemenea mizerii domină spaţiul media de ani de zile, aducând populaţia consumatoare la cel mai acut stadiu de îndobitocire şi, bineînţeles, manipulare, dar, mai nou, creatorii acestui vacarm, au devenit şi vor fi repere pentru generaţiile următoare.
Mi-am întors ochii de la plasmă, mi-am aprins o ţigară şi, relaxându-mă, am realizat că asta e de făcut. Este ultima şi, implicit, singura soluţie. Opreşti definitiv televizorul. Dacă nu te uiţi la televizor, Dan Negru nu va mai fi formator. Măcar de opinie.

Cred că ...

... ajungi, în viaţă, în situaţia paradoxală în care străinii să-ţi aprecieze calităţile, în vreme ce apropiaţii se mărginesc doar să-ţi reproşeze defectele şi o fac cu mai mare înverşunare, cu cât îţi sunt mai dragi.