marți, 27 octombrie 2009

Master of Jazz la IDM

„Stimati spectatori … Sala Palatului (Republicii Socialiste Romania), impreuna cu organizatorii si echipa tehnica a “inginerilor” de sunet, va ureaza bun venit la inca o batjocorire a actului de cultura, in speta a jazz-ului de cel mai inalt nivel.” Asa ar fi putut suna anuntul pornit la megafoane in plin solo de contrabas al lui Stanley Clarke, sambata, 24 octombrie.
Inca de la intrare, atmosfera stranie de targ Europa se face simtita. Printre posete din imitatie si chiloti (trei la zece mii) se puteau zari siluete, in general cunoscute (remarc de ani de zile cam aceiasi oameni prezenti la evenimentele de bun simt), usor jenate si nedumerite de teleportarea nedorita in IDM Basarab.
Bine, fie, am zis si am intrat grabit desi putin indoit despre ce avea sa urmeze in prima zi a festivalului, de la care nu asteptam un nivel calitativ foarte ridicat, dar multa onestitate. Si asa a fost. Totusi, problema primei zile ramane cea a sunetului, pentru ca nu exista eveniment muzical de amploare sa nu fie macelarit de sunetisti. Dupa baraiala oribila din timpul Simfoniei de Brahms, din seara de inchidere a Festivalului „George Enescu”, am sperat sa nu mai aud asemenea gherle tehnice la un asemenea nivel, dar iata, m-am inselat. La primul mare eveniment gazduit de Sala Palatului, incompetenta sunetistilor a iesit la rampa ca Venus din spumele marii, dar de data asta ingrozind lumea cu microfonii dintre cele mai grosolane. De remarcat este ca, asemenea majoritatii cazurilor, dezastrul provine de la o Paradigma binecunoscutului „sunetist” Cristi Zinger. Chiar nu vede nimeni ca oamenii astia au probleme? Cu greu temperati de zambetul nervos al lui Richard Bona, sunetistii au „abandonat” butoanele, lasand sunetul la locul lui si reusind sa straluceasca prin absenta, lasand locul artistilor pe care toata lumea venise sa-i vada. Toata lumea este destul de mult spus pentru ce a fost in prima seara. Sala a fost jumatate goala ceea ce confirma ideea ca festivalul ar fi putut fi comasat in doua zile, mult mai rentabile. La partea a doua am plecat, motivele fiind genul muzical abordat de Elaine Elias, dar si pianul dezacordat pe care ilustri organizatori au obligat-o sa cante. La iesire, din partea ziarului Cotidianul ... o carte.
In cea de a doua zi sa reintamplat un superconcert cu niste oameni adusi parca din visele noastre frumoase, direct pe scena din Bucuresti de catre Chick Corea. Stanley Clarke, in mod special m-a interzis cu prestatia lui. Acestia doi, impreuna cu fostul lor coleg de la "Return to Forever", Lenny White, au amintit lumii de inceputurile fussion-ului si ale jazz-rock-ului. Pacat ca oamenii mult prea entuziasmati si mult prea putin experimentati in auditia de jazz au intrerupt, in multe momente nejustificat, firul improvizatiei cu aplauze inoportune. Mi-a placut in mod special varianta propusa de celebrul trio pentru "I Mean You" a lui Thelonious Monk.
A treia zi a reprezentat si varful festivalului cu doua programe greu de imaginat, cu atat ai greu de descris in cuvinte. Personal am fost socat de free-jazz-ul propus de Branford Marsalis intr-o maniera extrem de moderna si totodata puternic ancorata in lumea si spiritul lui John Coltrane. Cu un tobosar supranatural, un basist exact si un pianist fabulos, quartet-ul a inpresionat prin forta si viziune, prin atitudine si valoare.
Partea a doua, cu Mike Stern, Dave Weckl, Randy Breker si Chris Minh Doky a fost asa cum o asteptam. O demonstratie de virtuozitate, de forta, de volum si de mai putina muzica. Valoarea incontestabila a muzicienilor a palit in spatele unui program bazat pe un fussion electric destul de demodat. O muzica pe care mi-as fi dorit-o in urma cu multi ani, ea ajungand un pic cam tarziu, nu m-a impiedicat, totusi sa o savurez cu o oarecare nostalgie, dar si cu regrete ca prima parte a serii imi parea din ce in ce mai greu de repetat.
Fara indoiala, festivalul a fost un succes, cu toate gafele (unele impardonabile) ale organizatorilor, pe care ii incurajez sa o ia de la capat si la anul sa il faca mult mai bine.
Si ca o rezolvare si o vindecare a culturii, propun mutarea oricarui act artistic autentic din monstrul numit Sala Palatului si, in viitorul previzibil, detonarea acestei constructii triste, preferabil in timpul unuia din minunatele concerte de Craciun.

marți, 20 octombrie 2009

Fluturi ... la intersectie



STIU, STIM, CORECT ESTE ... for sale
Nu trageti! Stim ce cantam. Dar nu facem intotdeauna afise
Multumim si va asteptam.

vineri, 16 octombrie 2009

A fost odata bun simt ... a fost si glorie

Pentru faptul că, între anii 1984 si 1987, am putut face parte din legendara echipa Steaua, ma consider un norocos. Tirgumuresanul Bölöni, sosit in Capitala, s-a integrat foarte repede in familia clubului. Simteam inteligenta lucrind peste tot: din biroul lui Alexandrescu, pina in vestiarul jucatorilor. In mod firesc, organizarea perfecta domnea si ea, de la cizmar, pina la cabinetul medical.
Dar mai cu seamă respectul si bunul simt se manifestau de la ingrijitorul terenului pina la Duckadam, de la bucatar pina la antrenorul Jenei, de la suporteri pina la domnul Valentin Ceausescu. Aceste sentimente de stimă reciproca intre club, suporteri si jucatori reprezentau FORTA necesara marii performante.
Da, ma consider norocos pentru ca - datorita si acestei forte - am facut parte dintr-o echipa ale carei rezultate au oferit o picatura de mindrie unui popor intreg ; un popor care, in perioada respectiva, era umilit zi de zi.

Nu am avut ocazia sa cunosc indeaproape conducerea actuala a Stelei. Pina la venirea mea ca antrenor la echipa nationala, in 2000, imi era straina existenta actualului patron. Ulterior, de cel mult trei ori am schimbat citeva fraze cu el. Prima data, cind l-am vizitat pe Piturca - pe atunci antrenorul Stelei - la stadionul Ghencea. Fostul meu coleg a facut prezentarile.
A doua oara, cind, dupa declaratii urite ale patronului la adresa mea, cu ocazia unui trial pe stadionul « Lia Manoliu », Sorin Satmari a incercat sa ma convinga sa dau mina cu "seful".
A treia ocazie... a treia... cred ca nici nu a existat. Sau am uitat-o. E o calitate a mea ca pot uita usor lucrurile neplacute.
De mult se stie ca intre actuala conducere si Bölöni este greu sa obtii un numitor comun. Cu toate astea, sentimentele mele profunde fata de Steaua nu s-au schimbat deloc. Iubesc Steaua, dar Steaua pe care eu am cunoscut-o, nu Steaua de azi!

Cu citeva saptamini in urma, am declarat la televiziune ca nu sunt de acord cu o conducere care sifoneaza blazonul Stelei. Ce fel de sef de club este acela care-i jigneste laolalta pe Alexandrescu, pe Jenei, pe Iordanescu, pe Lacatus, pe Balint ori pe Hagi ? Dar simbolul cel mai important, calcat astazi in picioare, se numeste "Miscarea Steaua"!
"Am cumparat echipa, nu o vind, fac ce vreau cu ea!"- astfel isi justifica excentricitatile proprietarul echipei.
Dar scoala de gimastica romaneasca nu apartinea orasului Deva sau antrenorului Karoly, ci era proprietatea intregului popor. Tiriac si Nastase nu erau numai mindria Federatiei Romane de Tenis, ci mindria NOASTRA, a tuturor. Şi Gatu, si Birtalan, si Patzaichin, si Iolanda Balas, si Dobrin... si altii si altii. Toti au fost si trebuie sa ramina in tezaurul sportului romanesc.
Asa stau lucrurile şi cu Steaua!! Nu e o problema ca Steaua apartine unui anume proprietar. Problema este ca proprietarul acestui bun national nu are priceperea si capacitatea intelectuala sa-l respecte si sa-l administreze.
Ce fel de conducere este aceea, care abia peste 7 zile ia atitudine fata de un banner incalificabil, afisat la un meci din cupele europene? Mai mult, mass-media gazduieste zilnic injuraturile si amenintarile venite direct de la « conducatorul suprem ». Cum pot sa inteleg un astfel de comportament? De unde isi ia dreptul patronul sa spuna ca suporterii sint « vagabonzi » si « drogati »? Ce drept are sa puna asemenea calificative o persoana implicata in dosare grave, precum celebrul "Valiza"?

Din 2000, am aflat ca pentru conducerea Stelei sunt un "vagabond". Mai tirziu, am fost calificat drept "jigodie si derbedeu". Mi s-a mai indicat sa-mi tin gura, pentru ca sunt "doar un ungur" si, daca vreau sa vorbesc, sa ma duc acasa, in Ungaria. Dar în cartea mea de identitate, si astazi figureaza ca adresa Tirgu Mures, Str. Köteles.
Insulte si iarasi insulte, puse in valoare de un vocabular iesit dintr-un total intuneric intelectual!!!
Bine, accept ca patronul clubului meu de suflet sa ma desconsidere. Dar n-are niciun drept sa-i desconsidere pe suporteri, pe cei care nu stau in lojele climatizate pe timpul verii, pe cei care infrunta ploaia si lapovita, pe cei care nu detin conturi in banci! Acesti oameni, fara de care fenomenul sportiv nu exista, au o singura avere: dreptul de a visa. Oricit de proprietari ati fi, NU AVETI DREPTUL SA LE CONFISCATI VISURILE! Eu unul le voi sustine pina in pinzele albe dreptul de a visa.
Nu pot sa nu pomenesc ultima isprava a conducerii Stelei, care a hotarit sa suspende abonamentele de la o anumita tribuna. In viziunea sefului de club, asta e respect "a la 2009"! Am citit ca, in tribuna respectiva, au dreptul sa intre doar copiii si posesorii de diploma. OK ! Copil nu mai sunt, dar diploma am! V-am mai spus ca sunt un norocos. Eu pot sa intru la meci.
Permiteti-mi insa o ultima intrebare: de ce nu se aplica aceeaşi regula si in loje?

Ma astept, ca de obicei, sa se abata asupra mea avalansa binecunoscuta de murdarii. Nici o problema, pentru ca nu degeaba sunt norocos: cu timpul, m-am imunizat! Asa ca nu ma deranjeaza.
Dimpotriva.

Cu tristeţe, Ladislau Bölöni

(via ProSport)