luni, 30 septembrie 2013

Un scaun, o carieră, un nume

Bună ziua,
mă numesc Georgeluş Sticlete şi am talent cu carul, dar nimeni nu m-a observat până în acea zi.
De loc şi spirit sunt din Medgidia, am 28 de ani şi, de cele mai multe ori, trăiesc o dramă în familia mea (o mini-dramă oarecare, dar dacă televiziunea voastră favorită poate să vă stoarcă o lacrimă, cu atât mai bine).
Din ziua acea viaţa mea s-a schimbat profund.
Era vara lui 2011 şi, deşi nu mâncasem mai nimic şi obosit de pe drum, am reuşit să am, nu unul, ci patru scaune, chiar în platoul emisiunii Vocea României şi, credeam eu pe atunci, chiar în direct în casele a milioane de români iubitori de frumos.
Am mers mai departe, etapă cu etapă, ajungând o vedetă. De bloc, de stradă, de oraş, dar ce zic eu oraş, vedetă naţională în toată regula. Mă ştia toată lumea. O suna lumea pe mama, săraca, s-o felicite, s-o întrebe cum e treaba, ce mai, rock-star în toată regula!
Normal că, la un moment dat m-au scos. Eram prea bun, eram sărac (de unde să dau eu şpăgi la băieţi, dintr-o amărâtă de pensie a mamei şi cele două alocaţii ale surorilor mele?) şi, oricum, trebuia să câştige ăla al lui Smiley, că era aranjată treaba cu sponsorii.
Nu contează, eu mă mulţumesc cu puţin, că aşa suntem noi Medgidienii, oameni modeşti şi, îmi spunea mereu tata, înainte să fugă cu târfa aia: E bine să rămâi modest şi să nu uiţi de unde ai plecat!
De mic visam să nu mă fac miliţian, ca tata. Vă daţi seama, ironia sorţii: te cheamă Sticlete şi eşti miliţian. Mă rog, după revoluţie a fost poliţist de proximitate. Mă tot ducea pe la secţie şi îmi arăta maşina lui de scris la care bătea zilnic procese verbale şi declaraţii. N-am văzut în viaţa mea un pistol, dar poate că e mai bine aşa. Tata era un om bun şi nu-i plăcea scandalul, poate de aia, când a lăsat-o gravidă pe fata aia de la primărie, a dat bir cu fugiţii în Moldova, să nu-l caute nimeni.
Fără nici o legătură cu asta, în acea noapte am visat să ajung vedetă.

De când am văzut Centrul Istoric am zis că eu nu mai vreau înapoi la Medgidia. Prima dată am ajuns în Bucureşti cu un tovarăş al meu care venise să-şi cumpere un compresor la mâna a doua. Mi-a plăcut din prima. Aşa nebunie şi tipe mişto şi lume îmbrăcată bine şi de toate! După nici doi ani şi succesul care, pot spune că a cam venit, am zis să rămân în Bucureşti. Acum că mă ştie lumea, treaba o să meargă.
Şi merge.
Uite că pot să şi lucrez acolo, taman în Centrul Istoric ... Georgeluş, iată un vis împlinit! -  mi-am zis şi mi-am început cariera.Cânt seară de seară cu un băiat cu chitara şi unul cu percuţia. Merge treaba, merge banu'! Coveruri ca mine nu mai cântă nimeni. Sau aproape nimeni. Mă rog, unele sunt cântate de mai multi solişti, dar eu cred că le fac mai bine. Pun mai mult suflet.
Puteţi să mă căutaţi în cârciumile din Centru' Vechi. Nu prea cred c-o să mai ies de acolo, decât la vreo nuntă, botez sau, Doamne ajuta, pe vreun vapor.
Cam asta e povestea mea.
Ma găsiţi şi pe Facebook.
Desigur, mi-am schimbat numele, că acum sunt vedetă şi trebuie să mă recunoască lumea.
Acum mă numesc Georgeluş Sticlete (Vocea României)