miercuri, 15 septembrie 2010

7337

Azi e ziua mea. La multi ani mie! Printre toate urarile, iata, strecor si una de inspiratie narcisista, de la mine pentru MINE.
Azi este ziua in care ma venerez, nu e o zi normala in care ma iubesc neincetat. Azi ma idolatrizez si ma sarbatoresc in fiece secunda.
In fiecare an, pe 15 septembrie fac doua lucruri desprinse dintr-un ritual personal. Primul dintre ele vine din copilarie, de cand cresteam fizic de la zi la zi si consta in intinderea mainilor orizontal, asemeni unei poziti deschise de planare si masurarea din ochi a anvergurii. In fiecare an al copilariei faceam asta si mi se parea evidenta diferenta. Acum este doar o nostalgie. Acum cresc pe alte directii si nu neaparat placut, dar sa lasam. Al doilea obicei este unul de data mai recenta in care fac o analiza a anului ce a trecut, asemeni alergatorului de lunga distanta, care la finalul fiecarui tur isi consemneaza un timp partial. Este o chestie uzuala, unii o fac de Anul Nou, altii de ziua lor, altii mai des, altii mai rar, unii poate deloc. Eu am ales ziua mea ca punct de trecere intre ani, ca hotar al performantelor si esecurilor anuale, ca borna statistica pentru ce a fost, dar si pentru ce va fi.
N-a fost un an minunat, dar, cu siguranta, a fost unul interesant. Am trecut prin multe, de la cele mai rele pana la cele mai bune. Daca anul trecut am pierdut un prieten bun, anul acesta mi-am pierdut tatal. Nu e simplu, dar, cu siguranta, o parte din energiile lor bune a ales sa traiasca de acum in mine, iar lucrul acesta ma intareste. Ce este clar (pentru toata lumea, cred), e ca nu te poti opune cursului vietii si oricat te-ai stradui, destinul va lovi implacabil. De aceea, este extrem de important sa te bucuri de ce ai, cat ai. Pentru ca proverbul spune destul de clar ca "nemultumitului i se va lua darul".
Viata, este minunata si o apreciezi enorm, mai ales cand treci pe la granita ei si arunci o privire dincolo, iar fiecare mic succes, fiecare firava izbutire nu sunt decat caramizile edificiului construit de viata unui om. Pentru ca mi se pare ca e o asemanare izbitoare intre o viata si o constructie.
Tragand linie, am avut si caramizi de pus, pe plan artistic mi-a mers destul de bine. In ultimul an, pe langa Butterflies in My Stomach, acest portavion muzical, ce a plutit lin pe cele mai interesante mari ale anului, am cantat cu Zum si am cladit o noua trupa: TiPtiL, care, coincidential sau nu, s-a nascut tot in septembrie.
Pe plan personal ma simt bine si fericit si cea mai mare bucurie pe care o am este ca singurele necazuri vin din zona financiara, semn ca in rest totul e asa cum trebuie.
Azi implinesc 37 de ani. O varsta care nu e nicicum. Nu e rotunda, nu e patrata, nu e biblica, nu e juridica, e doar, cel mult o anagrama a anului nasterii mele. Mama mea, inraita a jocului 6/49, joaca saptamanal acest numar intr-unul din buletinele de joc. Poate anul asta devin milionar. Ar fi bine, desi, conform logicii de mai devreme, ar trebui mutate grijile in alt plan si nu sunt sigur ca vreau asta, dar, tot mai devreme spuneam de destinul care loveste implacabil ... hmm!
Sanse sa castige mama la loto, par ca au aparut, cata vreme, pentru prima data in viata, la ora bilantului, s-au nascut cateva dileme.
O fi bine?
Stiu ca oamenii, cu cat sunt mai intelepti au mai multe dileme, iar asta mi se pare un inceput bun.
Vorbeam acum doua zile cu Maca si ma intreba daca ma vad la 60 de ani. I-am raspuns ca ma vad mai bine ca niciodata si mi-am amintit de filmul Once Upon A Time in America, scena plecarii si revenirii lui Noodles, dupa 30 de ani, in autogara. Daca mai e cineva care nu a vazut filmul acela ... sa nu-l piarda ca e pacat.
Gata, suna telefonul si, precis, cineva imi va ura "La multi ani!"

duminică, 12 septembrie 2010

Printre fluturii de toamna din gradina Verona

Vineri seara am concertat cu Butterflies in My Stomach la terasa Verona, in spatele librariei Carturesti. A fost frig, dar publicul deosebit de numeros ne-a incalzit cu aplauze si refene cantate impreuna cu noi.
Multe camere foto si foarte multe poze frumoase, dintre care aleg cateva facute de Andrei Dima


Desi, personal cred ca nu a fost cel mai bun concert al nostru, lumea s-a bucurat si a ascultat cu atentie sporita (si de sonorizare ce nu a facut fata numarului mare de spectatori). Au fost si doua reinterpretari ale unor piese mai vechi, iar pentru urmatorul concert, cel de la Green Hours de pe 16 septembrie, pregatim noi surprize. Va astept si iata si afisul: