Un scaun, o carieră, un nume

Bună ziua,
mă numesc Georgeluş Sticlete şi am talent cu carul, dar nimeni nu m-a observat până în acea zi.
De loc şi spirit sunt din Medgidia, am 28 de ani şi, de cele mai multe ori, trăiesc o dramă în familia mea (o mini-dramă oarecare, dar dacă televiziunea voastră favorită poate să vă stoarcă o lacrimă, cu atât mai bine).
Din ziua acea viaţa mea s-a schimbat profund.
Era vara lui 2011 şi, deşi nu mâncasem mai nimic şi obosit de pe drum, am reuşit să am, nu unul, ci patru scaune, chiar în platoul emisiunii Vocea României şi, credeam eu pe atunci, chiar în direct în casele a milioane de români iubitori de frumos.
Am mers mai departe, etapă cu etapă, ajungând o vedetă. De bloc, de stradă, de oraş, dar ce zic eu oraş, vedetă naţională în toată regula. Mă ştia toată lumea. O suna lumea pe mama, săraca, s-o felicite, s-o întrebe cum e treaba, ce mai, rock-star în toată regula!
Normal că, la un moment dat m-au scos. Eram prea bun, eram sărac (de unde să dau eu şpăgi la băieţi, dintr-o amărâtă de pensie a mamei şi cele două alocaţii ale surorilor mele?) şi, oricum, trebuia să câştige ăla al lui Smiley, că era aranjată treaba cu sponsorii.
Nu contează, eu mă mulţumesc cu puţin, că aşa suntem noi Medgidienii, oameni modeşti şi, îmi spunea mereu tata, înainte să fugă cu târfa aia: E bine să rămâi modest şi să nu uiţi de unde ai plecat!
De mic visam să nu mă fac miliţian, ca tata. Vă daţi seama, ironia sorţii: te cheamă Sticlete şi eşti miliţian. Mă rog, după revoluţie a fost poliţist de proximitate. Mă tot ducea pe la secţie şi îmi arăta maşina lui de scris la care bătea zilnic procese verbale şi declaraţii. N-am văzut în viaţa mea un pistol, dar poate că e mai bine aşa. Tata era un om bun şi nu-i plăcea scandalul, poate de aia, când a lăsat-o gravidă pe fata aia de la primărie, a dat bir cu fugiţii în Moldova, să nu-l caute nimeni.
Fără nici o legătură cu asta, în acea noapte am visat să ajung vedetă.

De când am văzut Centrul Istoric am zis că eu nu mai vreau înapoi la Medgidia. Prima dată am ajuns în Bucureşti cu un tovarăş al meu care venise să-şi cumpere un compresor la mâna a doua. Mi-a plăcut din prima. Aşa nebunie şi tipe mişto şi lume îmbrăcată bine şi de toate! După nici doi ani şi succesul care, pot spune că a cam venit, am zis să rămân în Bucureşti. Acum că mă ştie lumea, treaba o să meargă.
Şi merge.
Uite că pot să şi lucrez acolo, taman în Centrul Istoric ... Georgeluş, iată un vis împlinit! -  mi-am zis şi mi-am început cariera.Cânt seară de seară cu un băiat cu chitara şi unul cu percuţia. Merge treaba, merge banu'! Coveruri ca mine nu mai cântă nimeni. Sau aproape nimeni. Mă rog, unele sunt cântate de mai multi solişti, dar eu cred că le fac mai bine. Pun mai mult suflet.
Puteţi să mă căutaţi în cârciumile din Centru' Vechi. Nu prea cred c-o să mai ies de acolo, decât la vreo nuntă, botez sau, Doamne ajuta, pe vreun vapor.
Cam asta e povestea mea.
Ma găsiţi şi pe Facebook.
Desigur, mi-am schimbat numele, că acum sunt vedetă şi trebuie să mă recunoască lumea.
Acum mă numesc Georgeluş Sticlete (Vocea României)

Cred ca ...

... oricum nu contează ce spui, ce faci şi, mai ales ce crezi. Fiecare va lua de la tine doar ce îi convine, iar pentru restul, vei fi răstignit.

Nu vreau sa mă iubiţi

Realizările oamenilor depind foarte mult de aspiraţiile lor.

" – Auzi, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obliga să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei." Octavian Paler – Un om norocos.

Citind aceste rânduri, nu mă aşteptam ca, la câteva zile, să le găsesc aplicabilitatea, tocmai în grădina mea.

Tot ce construieşti se face greu, cu trudă, cu transpiraţie, cu frustrări, cu nervi. Tot ce construieşti împreună cu alţii este şi mai greu, cu mult mai multă transpiraţie şi uneori nervi.

Am construit, împotriva curentului, câteva trupe care au făcut lucruri minunate. Cronologic vorbind, Party Poopers, Baba Novac, Butterflies in My Stomach şi TiPtiL au fost (şi unele mai sunt) nişte mici şi simpatici licurici în noaptea grea a muzicii româneşti.

Bineînţeles că nu am fost singur în treaba asta şi, în cazul fiecărui proiect, devenit ulterior trupă, am avut alături oameni minunaţi care au ştiut să tragă alături de mine la atelaj. Au fost, desigur şi unii care au preferat să se cocoaţe în căruţă, să se odihnească, alţii să slăbească hamurile.

Am continuat să trag mai tare, pentru că era din ce în ce mai greu.

Nu sunt un om comod, le am şi eu pe ale mele, aşa după cum observă toată lumea şi nu încetează a-mi atrage atenţia. Am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni perfecţi şi extrem de exigenţi şi atenţi la tot ce fac eu, ce zic (mai puţin), cum zic (mai mult). Oameni care dacă nu-şi fac treaba, au întotdeauna un motiv serios, iar dacă îndrăznesc să le spun ceva, sunt dictator, vulgar, nesimţit şi am un comportament inuman.

Mi-a spus o prietenă, la o cafea de sâmbătă pe soare molcom, că da, pot fi un om imposibil câteodată şi, atunci când mă înfurii, am tendinţa să mă iau de valorile oamenilor. Nu neg, doar că stau şi mă întreb, câteodată, despre ce valori vorbim? Cum să mă iau eu de valorile omului? Care?

Nu vreau să mă iubească nimeni! Vreau să mă lase să-i iubesc eu. Să le găsesc izvorul talentului, să le simt energia creatoare, să-i admir pentru performanţele lor. Vreau să cunosc oameni cu adevărat valoroşi, oneşti cu munca lor şi a celor din jur. Vreau să îmi pun ochelarii de soare pentru că străluceşte o personalitate artistică şi nu nişte paiete din Obor, fake in China.

Vreau să simt căruţa mai uşoară.

Şi pentru asta, mă voi ridica din nou (a câta oară), mă voi scutura, asemeni unui câine, de tot ce nu-mi e de folos. Şi o voi lua de la capăt.

Nu vreau să mă iubiţi! Vreau să iubiţi în continuare muzica!

În dimineaţa aceea

Am întrebat vântul, de ce a oprit norii pe cer,
Dar nu mi-a ştiut răspunde şi totul părea un mister.
Am întrebat atunci timpul, de ce a ţinut soarele-n loc,
Dar a uitat să-mi răspundă, iar eu tot credeam că-i un joc.
Am întrebat fluturele-acela, de ce nu mai dă din aripă?
Nici el n-a putut răspunde, doar un surâs trist şi doar pentru-o clipă.
Atunci doar tu mi-ai rămas ne-ntrebată şi doar tu păreai răspunsul a-l şti ...
Din ochi tăi calzi, cu un zâmbet mi-ai spus:

„S-a făcut linişte-n lume, să mă poţi auzi”



Şi-atunci, mai trist ca niciodată, mi-am certat mintea,
care n-a fost cu mine, când mi-ar fi fost de folos.
Şi pe urechi le-am certat şi le-am întrebat de ce au rămas astupate?
Şi inima, de ce-a-ncetat să mă mai bată şi să m-alerge noaptea toată?
Dar toate părţile din mine-mi spun:

„Noi, ştii doar că nu putem vorbi,
În schimb, am făcut linişte ca tu să o poţi auzi”