luni, 9 noiembrie 2015

La piaţă

După succesul din, 3 noiembrie 2015, am hotărât să ies şi a doua zi la protest.
Euforia este maximă şi chiar am senzaţia că pot fi mutaţi nişte munţi. Ba chiar toţi.
Pe facebook toată lumea crede cam la fel, iar asta îmi dă curaj. Am mai scris una-alta pe acolo, am luat un număr neverosimil de like-uri. E clar, suntem pe val! Îi dăm jos pe toţi, schimbăm sistemul corupt şi ...
Şi, deşi nu ştiu nu ştiu ce să mai scriu acolo, am plecat spre protest.
Pot spune că sunt un veteran al protestelor. Aveam 16 ani când mergeam la protestul din Piaţa Universităţii din aprilie-iunie 1990. Zilnic eram acolo, mă întâlneam acolo cu părinţii mei, cu prietenii mei, cu părinţii prietenilor şi colegilor mei. Fluturam chei, ne numeam golani, cântam melodii frumoase, coerente, ascultam opinii consistente, luam contact cu lideri autentici, cu oameni educaţi, paşnici şi naivi. Era o senzaţie teribilă şi în cea mai mare măsură irepetabilă.
În drum spre aceeaşi piaţă, la nici 26 de ani după, aveam senzaţia ciudată că foarte multă lume se întoarce, pleacă de acolo. Oameni ca mine, ca tine. Oare au altă treabă la ora asta? Oare au altă opinie? Or fi cu "ăilalţi"? N-au cum! Dar de ce să n-aibă cum? Poate nu suntem toţi la fel. Păi nu suntem, asta ştiam. De ce să nu mă gândesc eu la asta şi atunci când ...
Am ajuns. Am salutat lume, am strâns mâini, am schimbat amabilităţi. Mondenitatea protestului există. Consistenţa însă lasă de dorit. Fiecare strigă altceva, fiecare doreşte altceva. Desigur, se pot sistematiza oarecum revendicările şi se poate observa convergenţa lor către lucruri de bun simţ pentru care s-a murit în 1989, pentru care s-au încasat bâte de miner pe cocoaşă în 90 şi, de ce nu, pentru care s-a plecat din ţară după aceea.

Oamenii au problemele lor şi, implicit, protestele lor. Focul de la Colectiv a fost doar o scânteie, la fel cum, în 1989, timişorenii s-au strâns în jurul casei preotului reformat după care "azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!". Revolta este a poporului, manipulată sau nu, confiscată sonor în bună măsură de galeriile de fotbal şi politic de aceiaşi oportunişti.
Din noaptea de 30 octombrie am început să primesc telefoane de la oameni pe care nu i-am mai întâlnit în ultima vreme şi cu care vorbesc destul de rar, din păcate. Toţi, cu voci sugrumate şi terifiate, s-au bucurat sincer să mă audă. Am făcut şi eu la fel.
M-am gândit în primă instanţă la rolul purificator pe care acest dezastru îl poate avea în conştiinţa acestui neam apatic. Mă gândeam la o renaştere a ultimei picături de mândrie şi demnitate naţională. Şi încă mă gândesc.
Poporul român a rămas sieşi dator după trezirea din decembrie 1989 şi readormirea din iunie 1990.
Am văzut la televizor un domn cu copilul la piept explicând aducerea celui mic la proteste: "la piaţă mergem să ne luăm diferite alimente. La piaţa asta venim să ne luăm demnitate". Oamenii au nevoie de demnitate. Simt nevoia de demnitate. Istoria nu prea ne-a obişnuit cu asta, statul român cu atât mai puţin. Românul se uită în jur şi râvneşte la demnitate.
Imediat după 1989, românul rânvea la bunăstarea occindentului. Treptat a constatat că are burta plină, maşina frumoasă şi o casă cât de cât plină, chiar dacă şi de rate. A urcat încă o treaptă a piramidei. Acum râvnim după stimă de sine şi demnitate naţională. Dorim să fim mândri că suntem români. Prea mult ne-a fost ruşine, prea mult am fost identificaţi cu răul şi urâtul lumii.
Mi se întâmplă des, datorită numelui meu, să fiu întrebat despre origina mea. Le povestesc tuturor despre jumătatea mea de sânge sârbesc.
Ştiţi care este prima reacţie a majorităţii interlocutorilor?
Cu un zâmbet senin şi care trădează o undă de admiraţie, oamenii îmi spun aşa: "Sârbii ... un popor tare mândru!"
Jumătate din mine plânge în acel moment.
Poate de data aceasta, prin foc şi suferinţă putem renaşte, ca un popor cu demnitate naţională. După asta lupta cu corupţia va fi o formalitate.