Traieste verde!

In primul moment am zis nu.
Era departe, gratis, ..."ce stiu eu despre protestul asta? nimic. Si atunci, de ce sa merg?", cu cortul, ...."unde pun eu chitara? daca se intampla ceva?" , etc, etc.

De fiecare data cand ma razgandesc, imi amintesc de spusele unui prieten: "Omul inteligent se poate razgandi, pentru ca intre timp a capatat experienta si informatie". Eu pot spune ca nu sunt un om inteligent din acest punc de vedere, dar totusi m-am razgandit.
Si ce bine am facut!

Dupa un drum insuportabil cu autocarul (peste 12 ore!!!), am ajuns ... pe alta lume.
Desi era foarte intuneric si, de undeva din dreapta, dintr-o masina, se auzeau duios acorduri de manea lenta (care, apropos, mi se pare mult mai enervanta ca cea miscata. Chestie de gust :)))), in mod ciudat incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine.
Am fost intampinati cu multa caldura de voluntarii festivalului, care ne-au dat imediat de mancare si ne-au cazat la corturile militare, de parca eram supravietuitorii unui naufragiu.

In timp ce mancam un binevenit gulas, ma gandeam ca eu n-as putea sa fac asta (munca de voluntar - n.a.), pentru simplu motiv ca nu-i vad rostul.

In zilele ce au urmat, toate gandurile mele meschine au inceput treptat sa se imprasitie ca un fum nedorit, facand loc unor revelatii minunate asupra locului si oamenilor care l-au transformat in cel mai frumos moment al verii acesteia.
Pot spune despre voluntari nu numai ca si-au facut treaba din plin, in niste conditii foarte solicitante, dar, mai mult, ei au reprezentat o adevarata structura de rezistenta a acestui eveniment, asa ca ... jos palaria in fata lor!

Locul acela, poiana, multiplele "layere" de munti (ca sa-l citez aici pe amicul Utu), aerul, lacul ... sunt imagini desprinse parca din povesti. Cred ca si cel mai romantic dintre noi nu ar putea imagina astfel de peisaje.
Pozele (realizate de Ieronim Pogorilovschi) care insotesc acest articol sunt intr-o mica masura ilustrarea a ceea ce am vazut noi acolo.
Ma tem ca linistea sufleteasca si senzatiile extraordinare cu care m-am intors de acolo sunt destul de greu de reprodus in cuvinte.

Incarcat de optimism si stare de bine am urcat dealul...
Ceva in mine a inceput deodata sa planga si sa doara. In fata mea se defasura o privelistie apocaliptica a unui muntele mutilat de lacomia si inconstienta umana. Este incredibil cat de rau poti sa te simti vazand pe viu natura, din care inevitabil faci si tu parte (fara sa fii neaparat de acord cu asta), schingiuita si umilita pentru mai stiu eu ce interese meschine.
Nu trebuie sa ignoram aceste catastrofe ecologice, chiar daca ni se pare ca viata noastra urbana nu are nimic de suferit. Nimic mai gresit. Suntem partasi prin inactiune si vom putea deveni linistiti victime ale acestei atitudini. Natura trebuie sa se apere de agresiune, iar noi suntem parte integranta a ei, deci trebuie sa luptam.
Este o problema de demnitate de a nu permite ca tara asta sa fie pusa in postura cersetorului ce trebuie sa se automutileze pentru a castiga niste bani in plus.
Stand pe deal si cutremurandu-ma, am inteles tot. Toata minunatia pe care o puteai cuprinde cu privirea ar putea sa se transforme in dezastru. In acel moment eram cel mai fericit om pentru ca eram acolo si simteam ca pot pune umarul pentru ca acel munte sa ramana ultimul retezat de creiere bolnave de avere.
Vazand astea ajungi sa pretuiesti fiecare fir de iarba pe care il calci, fiecare furnica pe care ai putea-o strivi si asa, incet incet, mersul, gandul, umbra iti devin mai usoare, mai suple si mult mai frumoase.

A fost frumos, a fost intens si sper ca nu a fost inutil.

Viziteaza si tu Rosia Montana!