Un weekend cat o vacanta, un oras cat o lume noua

Partea I

Cel mai bun prieten al meu traieste de opt ani in Amsterdam. A plecat pe vremea cand eram un pic certati (nici acum nu am aflat bine de ce). Dupa vreun an, ne-am impacat (pe messenger, ca indragostitii). De atunci ma bate la cap prin toate mijloacele sa-l vizitez si sa vad ce frumos si bine e la Amsterdam. Orice om normal la cap vrea sa se duca si sa vada cat mai multe, dar in cazul meu, nu este asa de simplu. Pretextul ca el a venit de 50 de ori de atunci in Bucuresti nu a tinut. Este drept ca am vrut de cateva ori sa merg, dar din motive de timp, de bani sau de amandoua la un loc, nu am materializat intentia. A fost nevoie de un pretext cum ar fi un concert The Police sa ma pregatesc din timp si sa nu o mai dau la intors.

Zborul cu avionul pentru mine este un chin. Probabil ca (desi nu cred in prostii), eu fiind o zodie de pamant, ma simt intr-o covarsitoare insecuritate acolo sus la 11000 de metri , -50 garde Celsius, 800 km/h, intr-un tub de metal care tremura ca un burlan batut de vant, din care ies doua aripi dansatoare ce imi amintesc de antenele de bulgari pe care le pravalea o mica furtuna, de nu mai puteam vedea un meci cu purici, sau pe dom' Sergiu Nicolaescu, alergand prin Studioul X.
Inca mai incitanta a fost aterizarea de la Amsterdam, un exercitiu nebun, ce aducea cu o combinatie riscanta intre evolutia Nadiei pe barna la Montreal si o negociere de curba apartinand lui Carlos Sainz.
La poarta de aterizare, in timp ce lumea se inghesuia sa iasa din proiectilul calator, iar mie inca imi tremurau nucleele tuturor celulelor, deschizandu-mi telefonul am primit mesajul: "esti pe pamant?" Niciodata nu m-am bucurat mai tare pentru faptul ca eram cu adevarat pe pamant.