26 Mai 1999, pe stadionul Nou Camp din Barcelona, Manchester United au facut istorie, demonstrand la cel mai inalt nivel ca mentalitatea britanica de a juca la turatie maxima un meci pana la fluierul final este o religie a fotbalistului din Albion. Atunci, pentru cine nu-si aminteste, Teddy Sheringham reusea, in minutul 90+1 sa restabileasca egalitatea, ca la 2 minute, in 90+3, norvegianul Ole Gunnar Solskjær sa aduca o victorie de nimeni sperata in acea seara, o victorie in care poate doar Alex Ferguson mai spera. A fost un miracol?
Dupa zece ani si o zi, Manchester United pierde fara drept de apel o finala cu Barcelona, dupa un meci ce multora li s-a parut a fi anost, dar pe care eu il consider firesc intre doua echipe atat de mri, ce joaca la un nivel unde o imperfectiune de talia micronului poate face o mare diferenta.
Barcelona a invins direct si indirect trei echipe din Anglia in semifinale si finala. Au invins tocmai datorita acestui spirit britanic de neinchipuit la un Iniesta care a crezut pana in ultimul minut ca poate trage spre poarta scortosilor de la Chelsea. Iniesta a crezut si a inscris. Barcelona a ajuns in finala unde a jucat mai pragmatic. Pentru ca asta a facut dierenta. Pragmatismul catalanilor versus suficienta Manchesterilor. Increderea cu care cel mai marunt om de pe teren a lovit balonul cu capul si a inscris in poarta celui mai inalt om de pe teren si de langa cel mai poet aparator al meciului, indragostitul Rio Ferdinand.
Ce putea face Pep Guardiola la debutul sau ca antrenor?
Sa schimbe echipa? Sa schimbe tactica de joc?
Multi sunt tentati sa spuna ca ar putea oricine sa antreneze o echipa cu atatea stele in teren. Problema e ca si adversarii au constelatii similare si atunci?
Atunci vine un om cu har si le da cheia psihologica a victoriei, cu care ei castiga eventul in Spania si Liga Campionilor. O fi simplu?
Acesti oameni sunt rari. Unici, chiar.
Performanta Barcelonei este in primul rand performanta "britanicului" Josep Guardiola.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu